Daniela

XX

Don Quijote, călare pe-o singură frunză, cutreieră anotimpul, jurând că nu se mai împarte cu nici o femeie, se biciuie seara cu iasomie și cu fier îndulcit cu ienupăr, lecuindu-și în ciubere cu lapte superbele-i picioare de sticlă. I se urcă racii pe unghii, în sânge, și el jură

Febra

El mă cerceta de la o vreme Noapte de noapte. Atingea ușor izvoarele sângelui meu, Mișca văzduhul Doar cu o ridicare a pleoapei. Eu îl priveam todeauna cu un nod de lacrimi în gât Și mă gândeam că trupul lui nu aparține nici pământului, Nici focului și doamne, nici apei.