7 iunie

XX

Don Quijote, călare pe-o singură frunză, cutreieră anotimpul, jurând că nu se mai împarte cu nici o femeie, se biciuie seara cu iasomie și cu fier îndulcit cu ienupăr, lecuindu-și în ciubere cu lapte superbele-i picioare de sticlă. I se urcă racii pe unghii, în sânge, și el jură

XXII

Nefertiti e spaima și brățara mea stângă, intrată în carne și-n sânge, mânându-și herghelia-n iriși. Nu-mi mai este somn de somn cu blană-ntortocheată, nu mai mi-e frig de frig cu lacuri pe care îngheață ibiși. Clipa mea verde se scurge adulmecând moscul ars pe talgere străine, nu-mi mai este foame și dor,

Lumina dinafară

I-am spus că scriu enorm sunt clipe în care măsor lumea după mine iar lumea e a mea și am făcut greșeala să-i descriu și ambianța camera mea cu cele 2 scaune (alb unul altul gri) și despre faptul că eu scriu la geam; oh nimeni nu mă cercetează nu mai vine nimeni și de când toți m-au părăsit e un noian de ani; pe urmă ies pe stradă și sunt searbăd;

El Mar de los Sargazos

Para Helena y Ethielt, naturalmente. «Sargonia es todo lo que fuimos, todo lo que somos y todo lo que seremos.» I. UN MAR DENTRO DEL MAR Créeme: hay un mar dentro del mar.

Prima mea amintire

Aceasta e prima mea amintire: o cameră mare cu mese grele de lemn care stăteau pe podeaua scârțâindă dunga verzuie a unui abajur ce lumina jos la centru scaunele grele de stejar care erau prea joase sau poate că eram eu prea mică pentru a sta în ele să citesc așa că prima mea carte a fost mare dintotdeauna