Măria ta, nu este pâine,
Românii sunt în prag de moarte
Și-n loc de pâine vor cartoane
Care se cheamă pașapoarte.
Măria ta, noi știm de mult
O-nțelepciune a cetății
Ajunge numai un incult
La cultul personalității.
Când gem de pușcării Carpații
Noi te-ntrebăm întâi de toate,
Cum poți să minți în fața lumii
Că-n România-i libertate?
Măria ta, de disperare
Și nemaisuportând povara,
Chiar fiii lui Ștefan cel Mare
Ajung să-și părăsească țara.
Riscând să trecem frontiera
Măria ta, să iei aminte
Că nu dolarul ne tentează
Și nici vestitul blid cu linte,
Ci foamea după adevăr
Ce-i interzis la tine-n țară,
A respira un aer liber,
Te simți născut a doua oară.
Măria ta, de nu te schimbi
Și orice sfat te lasă rece,
Deschide granițele țării
Și lasă-i pe români să plece.
Să meargă unde văd cu ochii,
Cuprinși de cel mai trist fior,
De-a căuta un loc sub soare,
Când nu e loc în țara lor.
1986
de Damian Ureche
Lungime
Autori
Ton
19 rezultate
Poezii
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria
Ioana Maria, tu esti acum departe,
tu ai vrut intotdeauna sa fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit marile pe care corabii
plutesc zile si nopti la intamplare,
si porturile unde se intorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni,
munti acoperiti de zapezi, insule si orase necunoscute,
tot ce n-a fost aici si a fost departe,
tu ai iubit,
si departarile au cantat in tine asemeni unor harfe,
toate cantecele pamantului si ale marilor,
cantece pentru calatoriile fara sfarsit, pentru calatoriile fara urma
pentru toti cei ce se desprind de tarmuri si se duc departe,
si nici un cantec pentru departarea stelara din privirile mele,
cand ma uitam la tine si iti spuneam:
Ioana Maria, esti cea mai frumoasa floare din lume.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria
In toamna aceea, Ioana Maria,
am trait cele mai triste seri din viata mea.
Seri,
cand ceata patrundea pe furis in oras.
Greu se scurgeau orele pana la ziua
si mie mi-era dor de tine, Ioana Maria.
Au fost seri cand imi era dor de tine
cum le e dor somnambulilor de luna,
dar tu erai mereu in alta parte,
greu se scurgeau orele pana la ziua
si ceata patrundea pe furis in oras.
Seri,
cand mi-a fost dor de tine, oana Maria.
Poezie întreagă · Clasici
Ave Maria
Luis de San Angel, rămâi cu mine –
Mărturisind pân’ va pieri de ape
Cuvântul meu. Tu care mi-ai adus ruga
Reginei – într-o vreme de-ndoieli;
Căci am văzut ce n-ar putea să nege
Nici înțeleptul, nici un clovn sperjur; -
Și ție, prietene, Juan Perez,
Și ție China înapoi ți-o dau!
Suie-n amurg pe luciul mării valuri;
Sunt nevăzute valve ale mării, -
Șuvoaiele pătrund prin coridoare
Și lacom spre străfunduri se reped.
Din caravela soarelui lumina
Noi zori în Indii-n urma noastră duce…
De-abia găsit, imperiul ar pieri,
O clipă vasul de ni s-ar opri!
Genova-mi vine-n minte; adevărul
Acum știut, care m-a exilat,
Mai tare mă susține – până zorii
Vor limpezii hotaru-ntâi văzut,
- Pământul mare-al Hanului… Apoi
Credința, nu nechibzuita frică
Mă-mpinse-n val… Și respirând minunea
Văd primul palmier pe primul deal.
Și-am ancorat, „Marile Păsări Albe!”
Strigau. (Madre Maria, măcar una
Dintre corăbii, du-o înapoi;
Ferește-ne cu-albastrul tău veșmânt!)
Plutind în sticlă, alte mărturii
Le-am aruncat în vânt cu pânze strânse;
Alt uragan va cere alt zălog...
Căci între-aceste două lumi, o alta,
A apei, cruntă, va proba cuvântul;
Revolta iată năucește râsul.
Din inimi umbra somnul îl retează,
Și paloșul maur chiar mai departe
De carne, în cădere ar pătrunde.
Sub al furtunii bici și freamăt, iată
Suspinul tainic, și de-abia simțit
Frângând abisul, toarnă vânt în valuri;
Trec șiruri infinite; - apoi ochii,
Flămânzi se cască-n valurile negre,
Cresc și cuprind această semilună,
De soare, mărginită-n limbi de foc;
Par perle șopotind în mâini de Doge,
- Dar nu al giuvaerelor delir!
Din vest ia-i marea esticului țărm,
Fernando, însă milei te supune!
- De prazi belșugul, Isaia-apare
Pe țărm cu grea prezicere de foame!
***
În dinți de sare, ierburile groase
Lunecătoare, trag pământul – poate
La Saltes Bar mâine luna ne va duce –
Și-n Palos cel scăpat de-un lung război.
O rugă suie-nconjurând catargul;
Și ape negre prova o împing.
Tu care, despărțit, dormi pe-al Tău trup,
Ca-n ape calea nașterii și-a morții,
Și între ele cu iubire crudă
A omului parabolă sporești, -
Închizitor! Cuvânt de neștiut
Despre Mormântul Lănțuit și Rai;
Albastră arde pânza-n piscul mării,
Un adevăr supus însingurării.
Tu ce cu vâsla și catargul sus
Jertfești corăbii, în al cărui ochi
Dintâi înoată ale Gangelui
Scânteietoare seniorii – apari
În al furtunii foc sfințit – granatul
Din Teneriffe – un nor de flăcări mare,
Grăbind prin noapte drumul către Han;
Te Deum laudamus, rodirii tale!
Distanța amplă timpul o exploră,
Un ac în zare, nordul suspendat
Supus de gânduri – duce la credință,
Și ia din drum pericolul ascuns:
Voința ta în noaptea-aceea leagă
Saturn de Lună-n roată de safir,
Al mersului tău cerc scânteietor!
Elohim, ți-aud pasul sunător!
În cercuri sfinte brâiele cerești
Trimit corăbii-n luciul depărtat
Al undelor de grâu tăcut pe câmpuri;
Grâul cunoașterii; - pe fruntea ta
Acum sub glugă nemaităinuită
- Arde Coroana! sprijinite-n poli,
Pieziș cu pânze grele se-ntretaie
Meridiane depănându-ți vrerea –
Mereu alt țărm întrece iar dorința!
și-n suflet
noi regate
se-nfioară –
Te Deum laudamus
O, Tu, Mână de Foc.
Poezie întreagă · Clasici
Ana-Maria
Iata din nou gara, vagonul, patul cald,
Sirenele, la geam luminile, o scara de matasa,
Duduie sinele, in apele lumii ma scald-
Bucurestiul e-n urma, alerg catre casa...
Nici o fata nu m-a petrecut cu suras intristat
In urma numai fluturarea de brate straine...
Alerg singur cu linistea, cu linistea ce s-a lasat
Sporita de cantecul rotilor repezi pe sine.
-------------------------------------------------
Prietenii rad, vinul e galben si greu,
Viscolul flutura-afara-a zapezii vapaie
Geamu-si sclipeste-n rastimpuri si pe sufletul meu
Verzile flacari strivite sub roti de tramvaie.
Oamenii beau ca si-aseara, ca ieri, ca oricand
Oamenii rad- Nicolae, azi ce te-ntristeaza?
Spune, pe frunte ce cuta straina de gand
Aripa cernita-si aseaza?
Mama mi-a scris o scrisoare cu scris apasat
Cu litere mari si cu miros de fan, de dumbrava;
Mama mi-a scris ca de-o vreme, in sat
Invatatoarea-i bolnava, e foarte bolnava.
Poate ca-n vreme ce tu strangi in palme-un pahar,
Ana-Maria cu palme crispate pe buza
Duce paharul cu apa si simte in piept
Spuza de jar si de moarte, acidica spuza.
Poezie întreagă · Clasici
Maria Tudor
De ce cu ochii-ncremeniți sub bolte
De marmur – tu-l privești cu spaimă crudă ?
Pîndești ca leii, fruntea ta asudă
Și pumnu-ți vra mînia-i s-o dezvolte.
Secerătorul tău l-ai pus la trudă
Și snopi de viețe sunt a lui recolte ;
Pentru-a lui cap ai înfruntat revolte
Și astăzi simți că strîngi la piept pe-o Iudă.
Te-nalță-n cer invidia vulgară
Căci știi din lorzii junghiați a face
Lui Fabiano a mărirei scară.
Tu ești regină și astfel îți place.
Cine te vede, slab obraz de ceară,
Știind furtuna vieții tale – tace.
[1876]
O strofă · Clasici
La Maria
În apogeul nopții, în concentrarea-n sine,
Cu candela nainte când rogi pe Dumnezeu,
De vrei să știi atuncea ceva și despre mine,
Întoarce-te, și-n umbra din urma ta sunt eu.
Poezie întreagă · Clasici
Maria
Și de-ai vedea-o prin vitrajul
unui tramvai cu clopoței
neglasnici, deși ia virajul,
că numele, pe geam, al ei:
M a r i a
și-l scrie, ca apoi să lase
asupră-i galbena perdea,
în semn că în tramvaiul 6
\'n primejdie, se află ea:
M a r i a
pe când, prin orb geamlâc și tablă
căci ușile încuiate i-s,
ai auzi cântări de nablă
ca dintr-un fel de paraclis:
M a r i a
tu nu intra-n jandarmeria
din colț, ci ia-te după el
chemând, postum și fără țel,
dar tot mai plin de zel:
M a r i a
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria tu ești acuma departe
Ioana Maria, tu ești acuma departe
tu ai vrut întodeauna să fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit mările sudului pe care corăbii
merg zile întregi la întâmplare
și porturile unde se întorc seara pescuitorii de coralii
tu le-ai iubit deasemeni,
munți acoperiți de zăpezi, insule, păduri și orașe
necunoscute
tot ce n’a fost aici și a fost departe,
tu ai iubit,
și depărtările au fost în tine ca niște harfe
și au căntat
toate cântecele pământului
și ale mărilor
cântece pentru călătorii, pentru corăbieri, pentru
pescuitorii de coralii
pentru toți oamenii care trăesc, viseaza și mor departe;
și nici un cântec pentru depărtarea stelară din privirile
mele
când mă uitam la tine și îți spuneam:
Ioana Maria ești cea mai frumoasă floare din lume.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria, nopțile acelea
Ioana Maria, nopțile acelea
au să rămână în memoria statuilor
de pe marile bulevarde.
Ele m’au văzut cum mergeam alături de tine
și cum mă întorceam singur și trist
strivind între dinți toată amărăciunea lumii.
Ioana Maria, și nopțile acelea
am simțit din nou
gustul sublim al dinamitei.
Au fost nopți
când am vrut să sară în aer tot orașul
toți oamenii care dormeau.
Erau nopți
când rămâneam treaz până la ziuă
singur și încruntat
gândindu-mă la tine
și aveam din nou șaptesprezece ani
pentru frumusețea ta, Ioana Maria.
Poezie întreagă · Clasici
Iubesc și acum Ioana Maria
Iubesc și acum Ioana Maria
pădurile de la marginea orașului
în care ne plimbam uneori.
Erau niște păduri sărace
de margine de oraș,
dar dorul meu de tine era mare,
și noi le vedeam fantastice.
Tu spuneai: dincolo de dealul acela
începe celalt tărâm al vieței.
Da Ioana Maria, dincolo de dealul acela
începea celalt tărâm al vieței ;
și noi n’am fost până acolo niciodată.
Poezie întreagă · Clasici
Iubesc deasemeni Ioana Maria
Iubesc deasemeni Ioana Maria
străzile pe care te întorceai acasă
de multe ori cu o floare în mână.
Erau străzi largi cu statui
și apoi străzi liniștite
dintre casele cărora se vedea luna.
Mergeam uneori alături de tine
și umerii noștri pluteau
în noapte.
Erau străzi și nopți frumoase Ioana Maria
tu aveai de multe ori o floare în mână
eu mă uitam tot timpul la tine
și de câte ori treceam prin lumina felinarelor
iți spuneam :
Ioana Maria, tu ai șaptesprezece ani, Ioana Maria.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria te-am întrebat eu atunci
Ioana Maria, te-am întrebat eu atunci
mai ții minte o seară
când am mers pe străzi în capul gol
cântând imnul de desrobire al popoarelor ?
și tu mi-ai răspuns : Þin minte
tot ce a fost. Plouase mult în ziua aceia.
Da Ioana Maria
plouase mult în ziua aceia
când noi ne despărțeam pentru multă vreme
și dacă n’ai uitat-o până acum
poate n’ai s’o uiți niciodată
toată viața ta.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria au fost nopți
Ioana Maria au fost nopți
când m’am gândit tot timpul la tine
și alături de mine a stat
pasărea rece a morții ;
sau alteori,
pasărea necunoscută
care aduce pe aripile ei, nebunia.
În astfel de nopți Ioana Maria
eu am stat față în față
cu marile întâmplări ale lumii
cu moartea, cu nebunia
nopți în care m’am gândit la tine Ioana Maria
și am fost singur și gol în lumina dureroasă a lunii
care de pe cer îmi sugea sângele picătură cu picătură
și mă lăsa zorilor palid, pierdut.
În diminețile următoare tu mă vedeai
cum veneam la suprafața zilei
ca din străfunduri oceanice
și uitându-te la mine, spuneai : ești palid.
Da Ioana Maria, eram palid
și de câte ori am să ma gândesc la tine am să fiu palid
toată viata mea.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria au fost dimineți
Ioana Maria au fost dimineți
când tu mă trezeai din somn
ca o lumină care venea din mine.
Ioana Maria au fost dimineți
când răsăreau doi sori în lume.
În astfel de dimineți Ioana Maria
lumea părea de o grandoare unică
eu priveam viața în față, drept
și părul îmi flutura în vânt,
au fost dimineți splendide când
florile plesneau de frumusete
și pieptul păsărilor de cântece ;
dimineți, când răsăreau doi sori în lume.
Ioana Maria au fost dimineți
când tu răsăreai în mine
din sângele meu
soare imens și fierbinte
și mă trezeai din somn
și de dimineața de tot
începeam să mă gândesc la tine
și nu te mai vedeam decât pe tine în toată lumea.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria sunt întâmplări
Ioana Maria sunt întâmplări
care au loc în lume
o singură dată.
Și dimineața aceia de toamnă
când tu aveai în mână doi trandafiri
și ne plimbam pe străzile orașului
n’are să mai fie niciodată.
Și seara aceleiași zile
când eu am fost mai trist ca oricând
și am rămas pe treptele portului
de unde plecau corăbii
și tu aveai să pleci cu ele
pentru totdeauna,
n’are să mai fie niciodată.
N’are să mai fie niciodată
nici după amiaza de primăvară
când tu ai fost singură și tristă
și te-ai plimbat pe câmp
și mi-ai adus o floare.
Și n’are să mai fie niciodată
ploaia care a venit în pădure
și nici pădurea
și nici mersul nostru peste coline
în seara aceia atât de gravă și de fantastică.
Și n-are să mai fie niciodată
ziua în care ți-am spus :
Ioana Maria, tu fluturi deasupra mea,
ca un stindard.
N’are să mai fie niciodată
nici noaptea de primăvară
când noi am fost iar împreună
și eu am scris numele tău cu lumini
care se aprind și se sting, se aprind și se sting
în vârful catargelor
și numele tău a pornit în noapte
și merge și acum mai departe
din stea în stea, din cer în cer
așa cum l-am scris eu atunci
în vârful catargelor
lumini care se aprind și se sting, se aprind și se sting
ducând în noaptea imensă a luminii
numele tău, Ioana Maria.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria noi nu am fost decât două corăbii
Ioana Maria noi nu am fost decât două corăbii
care se întâlnesc într’o dimineață
și de pe crestele unor valuri care țin o singură clipă
se văd și se salută.
Ioana Maria noi nu ne-am spus decât bună ziua
în unele dimineți
când după nopți și nopți de singuratice călătorii
ne întâlneam o clipă ;
și viața ni se urca pe buze, amară și tristă.
Atunci, eu mă apropiam de tine, te priveam
și înclinându-mă în fața ta, îți spuneam: Bună ziua
Ioana Maria
tu ascultai salutul meu, îl știai din alte dimineți
și răspundeai la fel.
De la capăt la altul al vieței
noi nu am fost decât două corăbii
care își spun bună ziua.
Bună ziua corabie care vii dinspre miazănoapte
Bună ziua corabie care pleci spre răsărit
Bună ziua Ioana Maria.
Si mările ne poartă acum mai departe.
Poezie întreagă · Clasici
Maria-Maria
În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge
Și am sorbit nepăsarea ca pe o otravă –
Și am scuipat în castronul cu terci.
Drumurile noastre au fost împodobite cu spini
Și înțelepciunea preoților ne-a uscat cerul gurii;
Trezește-te Maria-Maria și cântă-mi despre un huligan;
Noi mergem în jos; pentru marii străini
Nu facem un ban.
Vom porni în Gara de nord tăcând, tremurând,
Strecurându-ne, urmăriți, pe lângă porți.
Alături de hamali vom duce bagaje,
Visând o plecare a noastră către orașele văzduhului
Și ne vom întoarce mai morți –
Dar tu ești pâinea caldă.
Trezește-te Maria-Maria, trezește-te –
Poemul Soarelui l-am scris lângă ochii tăi,
Lângă pântecul de ivoriu, iluminat de foame –
Trezește-te Maria-Maria, trezește-te !
După trei ani de groază, de cruce,
Acum ai culoarea cerului.
În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge
Și am sorbit Moartea ca pe-o otravă,
Și am scuipat în castronul cu terci.
Poezie întreagă · Clasici
Maria Spring
Cu altul pe o bancă bătută la un nuc.
De țigle arse târgul roșea până departe;
O toamnă despuiată, un vânt de balamuc
Se călăreau la vale pe ierburi multe, moarte.
Și cel căzut cu capul în pălmi, pe vis năuc,
De-atâta lâncezire scăpase un trabuc,
Muc desfoiat și umed la capătul subțire:
De sufletul acelei amiezi de-ngălbenire.
Lumina îndoită părea cu-un fel de apă;
A drum, locomotive fumau dintr-o supapă;
Era la ora albă, când nu știai să zici
De-i patru, două numai, ori a trecut de cinci.
Perechi duminicale de Else și de Hans
Suiau la hanul mare, din deal, unde e dans,
Un han cu nume dublu, nu știu să-l mai țin minte,
Cu vaci și servitoare și duh de-ngrășăminte.
Cum Else foarte multe de Hanși răzmate-agale
Visau, mă cercetară dulci planuri conjugale.
Pe aburii aleei, la nucul melancolic,
Idila ancorată se închega bucolic.
— “Dar, Toamnă! Bărbăția cea dreaptă nu e dată
În sine să se toarcă, sucită și uscată?
Ca frunza podidită din creștetul de nuc
În pălmi, în pălărie, pe umeri, pe surtuc.”
Poezie întreagă · Clasici · Cald
Maria, a sosit momentul...
„Sic erat in fatis”
- Ovidiu, Fasti I, 481 -
Maria, a sosit momentul să meșteresc un sarcofag,
După o schiță personală; taman în forma unui cord.
Voi pune-ntr-însul ce, pe lume, mi-a fost nechibzuit de drag:
Iubirea care ți-am purtat-o din Polul Sud în Polul Nord.
De ciocli n-o să fie criză, căci am vrăjmași nenumărați,
Cu brandemburguri parfumate pe conștiință și pe trup.
Tu o să plângi într-o secundă un milion de kilowați:
Pentru că-n secolul acesta ți-am dat târcoale ca un lup.
Și-au să mai cază niscai stele, ca-n erezia din popor;
Iar vântu,-n dinții lui mi-o duce, departe, sufletul olog;
Zăvozii au să mă scufunde în toate lacrimile lor,
Și-un zeu, cu damigeana-n brațe, va delira un necrolog.
Eheu, Maria! niciodată n-o să-nțelegi cât m-am căznit
Să jupuiesc eternitatea: mătăsuri veșnice să ai...
Orbecăiam printre capcane, ca-n pântecele unui chit.
Miraculoasa mea nădejde întotdeauna tu erai.
Dar m-au tradus biocurenții; și-am plâns; și nu m-am bucurat;
Un maxilar de neodihnă la somnul meu s-a predispus,
Pân' am ajuns argatul nopții, ca un strigoi adevărat,
Căznindu-mă să ar în beznă ca tu să fii cea mai de sus.
Deci: prin urmare - cum se zice - sau așadar, ori așadeci,
Acum când îmi cobor în humă amorul sfânt și vertical,
Mi-a mai rămas numai urarea: ca, tu, iubito, să-ți petreci
Vacanțele la Acapulco, Tenochtitlan, sau la Predeal.
Urări gata de trimis
Pentru cei care își serbează numele
La mulți ani de Sfânta Maria Mare! Sănătate, liniște și un an bun în tot ce faci.
La mulți ani de ziua numelui! Să-ți fie anul senin și inima ușoară.
La mulți ani, Maria! Să ne trăiești, sănătoasă și fericită.
Îți doresc o zi frumoasă, alături de cei dragi, și un an cu împliniri. La mulți ani!
Pentru mamă sau bunică
La mulți ani de ziua numelui, mamă! Sănătate și liniște, asta îți doresc în primul rând.
La mulți ani, mămico! Să ne trăiești mulți ani înainte, sănătoasă.
Sfânta Maria să-ți poarte de grijă tot anul. La mulți ani, draga mea!
Scurte
La mulți ani de Sfânta Maria!
La mulți ani de ziua numelui!
Sănătate și La mulți ani!
Să ne trăiești!
Text redactat cu ajutorul AI și verificat de redacție.