Urări și poezii de Florii pentru toți cei cu nume de flori — Florin, Florentina, Viorel, Viorica. Mesaje calde de Duminica Floriilor.
Cavaler al florii de cireș Chip de cireașă mușcată de un elf zburând tot timpul într-un alt miraj visat. ...Sandà pe care mi-o-ncalță un zeu în salt pe inorogul vel înalt și inșăuat. Și voi veni să mă prostern mai mult rănit și mult învins, Când ai să bați pe un cadran etern un nor mai alb și mult mai mult care a nins.
Viorică dupe cale, Drag odor venit din zori, Înaintea serii tale Tu pleci capul printre flori! Eu ca tine jos în lume Am a trece pe sub vânt, Și ca tine, fără nume, Mă voi duce în mormânt; Însă tu, în frumusețe, Strălucit-ai un minut; Eu, în scurta mea junețe, Zi ferice n-am avut!
Am trecut pe malul docului bananier al containerelor de plumb și m-am așezat în umbra imensă a locomotivei South Pacific să privesc apusul de peste dealurile cutiilor locative și să plâng. Jack Kerouac s-a așezat lângă mine pe o bară de fier putredă și ruginită; camarazi, aveam aceleași apăsări sufletești, aceeași ochi mohorîți, pustii și triști, împresurați de rădăcinile cioturoase de oțel ale copacilor mecanici. Apa uleioasă a râului oglindea cerul roșu, soarele a căzut până la urmă în lama piscului Frisco, nici un pește în acel curent, nici un pustnic pe acele dealuri, doar noi cu ochii urduroși și mahmuri, ca doi vagabonzi bătrâni ce dorm pe coastă, obosiți și imprevizibili. Privește Floarea Soarelui, mi-a zis, acolo era umbra palidă gri întoarsă spre cer, mare cât un om, înălțându-se absentă pe o grămadă de rumeguș vechi. - M-am ridicat grăbit și încântat – era prima mea floare a soarelui, pomenirea lui Blake – himerele mele – Harlem și Hells ale râurilor de Est. Þăcănitul podurilor Joes Greasy Sandwiches, cărucioarele copiilor morți, negre roți uitate ce nu vor mai merge și nu vor mai trebui, poezia malului de râu, prezervative, oale, cuțite de oțel, nimic curat, doar noroi rece și artefactele ascuțite ce trec în trecut – și Floarea Soarelui de un gri incert în asfințitul soarelui, fragilitate neprotejată, prăfuită cu funinginea și smogul, și fumul locomotivelor bătrâne în ochii ei – corola de spini tociți, ignorată, deteriorată, ca o coroană strivită, cu semințe scuturate de pe față, cu gura aerului însorit care-va-rămâne-în-curând-fără-dinți, raze de soare, strivite de capul ei păros ca o plasă uscată de păianjen, frunze ieșite ca niște brațe din trunchi, semne din partea rădăcinilor de sub rumeguș, bucăți stricate de mortar căzute de pe ramuri negre, o muscă moartă în urechea sa. Bătrână și îngrozitor de mutilată erai, draga mea floare a soarelui, O, sufletul meu, atunci te-am îndrăgit! Funinginea nu era jeg uman, ci funinginea morții, și a locomotivelor. Întreaga mantie de praf, acel văl întunecat așternut pe liniile de tren, acel chip de fum și ceața, acea pleoapă de nenorocire neagră, acea mână tăbăcită sau falus, sau proeminență a artificialului mai-rău-ca-noroiul-industrial-modern – toată respectiva civilizație privind coroana ta nebună de aur – și acele gânduri vagi de moarte și ochii prăfuiți, lipsiți de dragoste și mântuire, și rădăcini extenuate de desubt, în grămada de nisip și rumeguș, bancnote de cauciuc, piele de mașinării, intestinele și interioarele automobilelor ce horcăie și tușesc, cutiile goale și singuratice de plumb, borcanele de metal goale și singuratice cu limba lor ruginită atârnând, ce aș mai putea menționa, cenușa căruntă a câtorva trabucuri, pizdele roabelor și sânii cu lapte a mașinilor, fundurile uzate, bietele scaune, și sfincterele generatoarelor – toate astea încâlcite în rădăcinile tale mumificate – și tu stând acolo înaintea-mi în apus, întruchiparea gloriei tale! Perfectă frumusețe de floarea soarelui! Perfectă, excelentă, încântătoare existență de floarea soarelui! Ochi dulce natural spre lună nouă, s-a trezit vie și excitată să prindă în umbra apusului briza lunară a răsăritului de soare auriu! Câte muște au bâzâit în juru-ți neobservând zâmbetul tău, în timp ce tu înjurai raiul căilor ferate și sufletu-ți de floare? Sărmana floare moartă? Când ai uitat tu că ai fost o floare? Când ți-ai privit pielea și ai decis că ești locomotivă veche, murdară și impotentă? Stafia unei locomotive? Spectrul și umbra unei cândva puternice și nebune locomotive Americane? Niciodată nu ai fost o locomotivă, o, Floare a Soarelui, tu ai fost Floarea soarelui! Și tu, Locomotivă, tu ai fost locomotivă, nu-mă uita! Așa dar... am înhățat scheletul gros de floarea soarelui și l-am înfipt lângă mine ca pe un sceptru, și am oferit lecția sufletului meu, și a sufletului lui Jack de asemeni, și a sufletului oricui va asculta. - Noi nu suntem pielea noastră de funingine, noi toți în interior suntem floarea soarelui, aurii și frumoși, suntem binecuvântați prin semințele noastre, corpuri golite de părul auriu, care la apus se transformau în floarea soarelui de culoare ceremonioasă neagră-nebunatică, spionată de ochii noștri din umbra locomotivelor nebune într-un asfințit pe-un mal de râu cu containere de plumb și delurosul Frisco priveliște de seară pe așezate. ________________________ *În literatura sanscrită – culegere de maxime
Uite, Țara, ca o inimă haiducă de baladă, și-a adus de peste Dunăre și mare berzele – bucăți înalte de candoare – și le leagănă pe harfe lungi de soare, clopote de gheață și zăpadă. Râurile, zimbri de argint, se reped cu cornul înainte. Crengile-n odăjdii moi de mărgărint scutură aiasmă pe morminte, și, din adâncimi de oseminte, umbre albe – flăcări albe – se ridică: dintr-un cneaz de zarzăr se aprinde, crește piersic dintr-o mână de vlădică. Peste umărul Floriilor bălai, dacii ară cerul limpezimii cu plăvanii, peste zare, până-n rai unde plâng pe trâmbiți serafimii. Noaptea, sus, pe stele călătoare, trec, călări, pandurii către Jii. Luna iese-n drum, la răgălii, cu prăsele reci la cingătoare. Vechi tărâm cu berze și răsură... zac haiducii între vipere și broaște, cad luceferii, anafură de Paște, drumul-robilor e cuminecătură. Mucenicii, în icoane, se grijesc, vișinii se-nchină cu smerenii, și sub lespezi, basarabii se gătesc să se ducă la biserică, la denii...
Aici își îngropară bunicii mei copila, În loc ferit de-arșița, de viscol și de vânt. Colinei închinară iubitul ei mormânt, Legând de dealul rodnic și numele și-argila. Și vremea prea fugara și fragedul destin Al celei ce fusese — abia o zi — Florica Azi, de fetita moarta noi nu mai știm nimica; Dar când acum Florica, în soare aprilin, Etern reînflorește, ceva în piept ma doare, Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir O fașă de bobocul plăpând de trandafir Și-un zâmbet de lumina de fiecare floare. Un zâmbet ce odată trăia pe buza ei Și mă-nfior la gândul păgân și la credința Ca trebuie naturii sa-i altoiești ființa Pământul sa palpite ca inima, de vrei.
Acum trăsura trage la scara amintirii, Și de plecare sună în curte zurgălăi. Acum din mine, ceasul temut al despărțirii Și-ntinde umbra sură stăpânitor pe văi. Pocnește biciul : casa se dă în lături, piere ; Întregul deal coboară - și iată-ne pe drum. Amurgul ne petrece cu razele-i de miere, Tămâia înserării înalță-albastru fum. O, surugiu, oprește ! Stai locului, trăsură ! Prin plute seculare să văd cu ochiul plâns, Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură, Ce-n poala lui lumina trecutului a strâns. Înfrână-ți caii-n spumă, o clipă să văd încă Mormântul, și capela, și via cu castani : Priveliște rămasă aceeași, ca o stâncă Domnind pe risipirea atâtor zeci de ani. Din Valea Popii cucul mă strigă pe-a sa limbă... Și Argeșul șoptește : - ,,De ce ne părăsești ? De ce îți schimbi căminul, nimic când nu se schimbă Din deal de la Florica la parcul din Goleșți.” - ,,Rămâi la noi !” un clopot din Izvorani mai plânge. Și tot aud în urmă : ,,La noi - la noi...” Oprește-ți telegarii cu nările în sânge, O, surugiu, năprasnic gonind ca un strigoi. Ba nu. Dă bici mai bine și drumului îi lasă ! Nu-mi părăsesc căminul, în suflet când îl duc. Îmi voi zidi-n orașe întâmplătoare casă - Dar de averi, de lume și de huliri uituc, Ca Argeșul să-și mâne murmurătoare ape În crângul de-altădată, iar cucul să-l ascult, Pe ochii mei lasă-voi să cadă grele pleoape - Și voi găsi în mine Florica de demult.
De aur vechi s-a făcut frunzarul; Zările-s stinse cum e cenușă. Deschide ușa. Toamna ne cheamă. Am împușcat în zăvoi sitarul Din urmă: zburase să plece. Vântul e rece. Toamna ne cheamă. Via pe deal de mult e-ngropată; Stolul pe cer s-a dus: o nălucă. Dor mă apucă De altădată. Unde ești, unde, casă uitată? Unde, azi, sunteți, zilele mele — Voi, rândunele De altădată!
- E sarbatoare la Florii - Cum n-a mai fost vreodata, Caci Cel prezis de profetii, Azi in Sion se-arata. Smerit, cu chipul Sau senin,
Nichita și Florin, doi prieteni bețivi de cuvinte, stau la masă. Conversația, aparent banală, blamează necuvintele și increatul. Masa stă la masă cu noi și ne lasă să scriem pe ea. Bucătarul ne gătește salată de roșii pluricelulare intersectate Cu cepe lacrimogene, iar gura începe să ne miroasă a versuri. Florin mănâncă salată cu Nichita. De versuri, de strofe.
Cad frunze ne-ncetat Si floarea s-a uscat De-atata dor Si cad acum petale Din cea secata floare De-al sau amor
Azi mi-am pus pantalonii care-mi plac tricoul nou, ochelari de soare smecher pe frunte am dat cateva telefoane (asa-i frumos sa dai sfoara in tara ca iesi din casa) au raspuns toate... unele cu glasuri altele cu ecouri, asta e, mi-au luat-o altii inainte de m-as fi grabit, dar m-am trezit la pranz.
Dragă mamă, eu am rămas o fetiță ridicolă pentru că n-am avut ocazia să beau o cafea impreună cu tine. Deși am doi copii, nu sunt incă mare, n-am invățat să nu le mănânc dulciurile (așa cum tu le păstrai pentru mine). Sunt incă proasta dar totuși simt că aș putea acum să-ți dedic o poezie. Poeziile ajung,sigur ajung.
petale de tablă verzuie legate cu sfoară umbresc crucifixul în baldachine fumigene bătrînii moțăie în cercuri mistice rugîndu-se unui sfînt de serviciu desuet
Cântecul florii de cireș (Vis de primăvară) Când vântul se-mblânzește și se-oprește Ușor în floarea de cireș și de cais Și vezi cum iarba crudă verde crește De raze închizi ochii și mă vezi în vis
împreună cu mine (se dedică poetului Florin Mugur) atâtea bune intenții
nu ne vom supravietui nicicum iubirii unul dintre noi inca rudimentar alcatuit din gene de fluture mort va adasta prabusit intr-un loc ce nu va fi nicand descoperit si fie vorba intre noi
Sâmbătă, i-am vizitat. Le-am dus trei mere roșii, trei lumânări și un mănunchi de salcie. Erau împreună: mama, tata și Nina. Am împărțit merele, am aprins lumânările și am așezat, cu grijă,
Noaptea, am visat că ședeam în curtea casei părintești, pe butucii orânduiți de tata, sub măr. Toți erau veseli. Tata povestea o întâmplare din război. Nina, încântată, urmărea
moto: \"Voi răcorii bătrânele picioare\" (Vers din poemul \"Cromatica iubirii\" de Dumitriu Florin Constantin) îl tot cert, dar el tamâie, căci cum vede iar o Floare cum sfârâie din călcâie deși-i beteag de picioare
Lui Troscot Florin pentru mine o stea imi lumina calea privirea si glasul lui ma tineau de mana Cerul l-a cerut
La mulți ani de Florii! Să înflorești ca ziua care îți poartă numele — cu sănătate și cu bucurii.
La mulți ani celor care poartă nume de flori! Să vă fie anul senin și primăvara lungă.
Florii fericite și La mulți ani! Sănătate, liniște și tot ce vă doriți.
La mulți ani de ziua numelui! Să vă înflorească toate drumurile.
Duminica Floriilor să vă aducă pace în suflet și sănătate în casă.
Sărbătoare binecuvântată! Să vă fie săptămâna care vine luminată.
Florii fericite! Să vă fie casa plină de flori și de oameni dragi.
Text redactat cu ajutorul AI și verificat de redacție.