Nu mă întrebați
Nu mă întrebați ce fac Aș putea să vă răspund că nu fac nimic Dar precum știți e mult mai complicată viața Decât pare și în tot acest \"nimic\" se ascund Numeroase lucruri adică acțiuni și stări Și gânduri și emoții și perspective și primejdii Priveliști fizionomii dorințe slăbiciuni de-o clipă Gesturi și vise și sentimentul zilei
Clar de lună
Clair de lune La lune était sereine et jouait sur les flots. - La fenêtre enfin libre est ouverte à la brise, La sultane regarde, et la mer qui se brise, Là-bas, d\'un flot d\'argent brode les noirs îlots. De ses doigts en vibrant s\'échappe la guitare.
Starea vocalei
Mă cotropește-ades câte-o vocală rotundă și deschisă către ambiții mari solitară între toate celelalte sunete și atotstăpânitoare, vocală fără niciun însemn și care nu-și găsește locul în niciun cuvânt, peste ea doar uitarea și nici aceea, vocala solitară este o gară din care trenurile pleacă, o gară
M-a aprins din temelii un dor
Chinul viril și-a întins tristețea-n anotimpul meu, și toți se simt cam înnodați în suflet, aicia, unde-n fiecare moare câte-un zeu cu pașii subțiați de-atâta umblet. Oamenii pământului, mai triști, mai fără sens, își conjugă sângele strecurat între două ploi și uită grozăvia unui suflet dens
Luntrea Sublimă
CAPITOLUL I De patru nopți, neamurile negre așezate în oazele dintre marele deșert și valea rodnică a fluviului Hapi își pierduseră liniștea. Sunetul îngrijorat al tobelor de la miazăzi arăta că nici celelalte neamuri nu mai trăiau ca odinioară. Dacă numeri patru nopți îndărăt și te gândești la viața lor dinainte, e drept, adevărata liniște tot n-o vei găsi. La miazănoapte sunt așezați statornic sau mai ales umblă de la o pășune la alta niște oameni înalți, cu trupul mai alb, și cu arcuri care trimit săgeata departe. Cu oamenii aceia neamurile negre, de la poalele munților de piatră, și cele de la miazănoapte schimbau nu o dată răni și săgeți. Unii mureau, însă viața mergea înainte. Dacă te îndrepți spre valea fluviului Hapi, până să ajungi la apele nesfârșite de la capătul lumii, afli câteva țări cu oameni roșii, care au multe arme iuți, de aramă călită; acolo au fost duși în robie mulți oameni negri sau albi de la apus. Iar dincolo de Valea Pământului Negru, mai către miazăzi, trăiesc alte câteva neamuri care, deși tot negre, nu seamănă cu cele de dincoace de vale. Mai departe de acele ținuturi nu mai este nimic; cel puțin nici un om n-a ajuns vreodată la marginile lor. Departe, spre răsărit, sunt apele din care iese în fiecare dimineață soarele, numit de unele neamuri apusene zeul Mavu. În fiecare zi, el se aprinde de bucurie când trece peste lume. Spre apus, unde bătrânii spun că ar fi alte ape în care intră Mavu în orice seară, n-a îndrăznit să se ducă nimeni. Unii socot că și acolo, pe pământul uscat, ar trăi niște oameni care se înfășoară în largi pături de pânză albă. Dar cine ar putea crede astfel de scorniri, când se știe că în depărtatul apus nu e nimic, decât dealuri de nisip pe care le mută vântul. De acolo nu vin niciodată nici vești, nici oameni, nici sunete de tobe: vine numai vântul uscat, rău și mincinos și chinuitor, al morții. Dacă te strecori prin una din trecătorile munților de piatră de la miazăzi, dincolo de peșteri ajungi în văi cu oaze și chiar cu păduri; mai departe, sunt oameni pe care nimeni nu i-a văzut, sunt țări necunoscute în care nimeni n-a fost, apoi este un țărm și după el, așa se spune, capătul lumii. Trecerea peste munți sau chiar printre munți e însă grea: îți trebuie curaj și bunăvoința duhurilor pietrei și pădurii. În orice clipă te poate răpune duhul Dodo. Oamenii neamului daza și mai ales oamenii teda, care vorbesc graiuri asemănătoare și despre care se spun în datinile vechi lucruri foarte ciudate, cum că ar fi venit demult la poalele acestor munți de undeva de la răsărit, din țara Pământului Negru, își cunosc munții atât de bine încât nu o dată s-au ascuns în peșterile lor alungându-și dușmanii cu bolovani de piatră prăvăliți de sus. De aceea neamul kanuri i-a numit tibbu, adică oameni de piatră. Oamenii tibbu au picioare iuți și vânjoase și nimeni nu poate alerga mai repede ca ei după vânat sau vrăjmași. Sunt și viteji și cei mai harnici în aceste locuri. Neamul daza, ramură de miazănoapte a neamurilor tibbu, stă în oaze și nu și le părăsește ca să se ascundă în munți decât numai când în fața dușmanilor prea numeroși nu și le mai poate apăra. Totuși, nici neamurile din jur, cu armele lor chiar mai bune, nici vântul deșertului, nici Dodo sau alte duhuri rele, nici șerpii, leii, hienele, panterele sau elefanții nu au putere asupra acestor oameni cât timp soarele își străbate drumul prin cer. Fața lui fierbinte și rotundă nici un zeu nu se încumetă a i-o răci sau a i-o acoperi cu nori. Norii trec sub el foarte rar, în câțiva ani o dată. Noaptea, oamenii se feresc de drumuri. Satele lor au garduri care le apără de fiare, iar duhurile nu pot intra în colibele oamenilor, de frica talismanelor de la gât. Noaptea se aude în apropiere răgetul leului, noaptea urlă șacalii, dar nimănui nu-i e frică. Cerul, noaptea, e totdeauna întunecat, aceleași stele albastre sau albe, câteva verzui și una roșie îl acoperă tremurând sau stând liniștite, uneori e lună, alteori nu și altceva nimic.
Ãl mai tare om din lume
Trîmbiț, dobe, larmă, chihot, Fluier, strîgăt, rîs și ropot... Șie să fie ? Șie să fie? Iacă-n tîrg, \"minajărie\"! O \"comegie\" d-a cu fiară Și-mprejur lumie șî țară.