Scrisoare catre domnul Mihail Bulgakov
Istoria face levitatie. Oras avortat.
Lucrurilor la primarie li s-a dat un alt nume.
Puskin cu pantalonii lui albi va fi deportat
in Siberia literei, in postume.
Biserici invelite-n ziare ca sticlele cu vin
sint coborite-n pivnite degraba.
Ingerul se va refugia-n chioscul de vizavi-n
strugurii verzi, pe taraba.
Existi si tu ca buzunarele sfintilor
(fiindca sfintii n-au buzunare)
stai retras in tristetea parintilor
alaptat de-o tristete mai mare.
Cui sa te plingi, cind toata cavaleria
e strinsa-n curtea fabricii de zahar ?!
Saluta si tu majestuos mizeria
si rigiitul cult de mare mahar.
Tine-ti si tu celulele-n dirlogi
fa-te si tu ca hoitul nu miroase,
nu te-ntreba ce-i cu acesti milogi
ce-i cu aceste ziduri fara case.
Trage cortina, Ezechiel. Sfirsit.
Razboi pierdut. Inger lasat la vatra.
Experienta nu a reusit.
Omul e-un ciine. Chiar daca nu latra.
Poezie întreagă · Clasici
Moartea lui Mihai Viteazul
Pe cimpia turzii, pe un verde plai,
Tabara ostirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gindeste:
Fericirea tarii inima-i rapeste.
Are-o presimtire ca l-a turburat
Si pe mâna-i mindra capul a plecat.
In desert speranta inima-i rasfata;
Lacrimile uda ginditoarea-i fata.
Inaintea celor ce il ocolea,
Cu o manta d-aur el se ascundea.
Catre capitanii ce il incungioara:
-- \"Dragii mei! Iertati-mi asta lacrimioara!
E o slabiciune de care rosesc
Toti citi au un suflet tare, barbatesc.
Insa sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere...
Astazi poci să numar mai la noua ani
De când noi ne batem cu atiti dusmani.
Este-adevarat, am făcut, în lume,
Neamul acesta cel mai mare nume.
Insa ce-i marirea fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singura marirea nu-i destulatoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Cite mii de inimi moartea n-a-nghetat?
Si în cite case dorul n-a intrat?
Tara este-n lacrimi si se pustieste.
Floarea tinerimei cimpul invaleste.
Si în raza slavii unde stralucim,
Vaz, pe nesimtite noi ne mistuim!
Astazi lupta noastra orice lupta curma;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urma.
Astazi este timpul ca să ispravim.
Sau romani ne perdem, sau romani traim!\"
Astfel le vorbeste... Dar doi soli sosira.
Doi trimisi ai Bastei. Capii toti iesira.
--- \"Basta va trimite? Spuneti ce doreste!
Basta, iarasi Basta!... nu mai ispraveste!\"
-- \"Ce doreste? zice unul din calai,
Basta porunceste la vasalii sai!\"
-- \"Să pornesti indata banda ta în tara!\"
Ii raspunse celalalt cu o vorb-amara.
-- \"Mergeti, zise domnul, l-al vostru stapin!
Spuneti-i ca nu e inca un roman
Care să dea arma pin-a nu se bate!
De-i barbat, aice vie a combate!\"
-- \"Este timp!..\" sopteste un ucigator.
Celalalt trage iute palosul usor
Si c-o lovitura repede si tare
Il implanta-n sinul eroului mare.
Capitanii iute sar, mi-l inconjor,
Dar Mihai le zice: \"Fratilor, eu mor...
Spuneti doamnei mele să nu se mihneasca
Si-n iubirea tarei fiii mei să-i creasca.
Când vor fi în virsta, să le spuie ea
Ca nu voi razbuna pentru moartea mea;
Numai pentru tara si neatirnare
Sinul lor să simta sinta razbunare!
Iara voi, tovarasi, mie îmi jurati
Niciodata mâna cu strein să dati!\"
La aceste vorbe cade-ntr-al sau sânge.
Toat-a lui ostire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau si se opresc;
Paserile-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mâna fata lui atinge;
Inima-i ingheata, vorba i se stinge.
Iar viata-i mindra zboara catre nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.
Poezie întreagă · Clasici
Mihai Viteazul și turcii
Ostile păgîne pasă la hotare.
Mihai-Vodă sade la o masă mare.
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Cînd deodată-n sală intră-un sol turcesc.
- Padisahul nostru m-a trimis la tine
Să-i plătesti tributul ce i se cuvine !...
Mihai-Vodă tace. Oaspeti, mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-si ridic.
Luna varsă raze dulci si auroase,
Căpitanii-si scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.
Sub hlamidă-i salta rotungioru-i sîn,
Crini si garofite pe-al ei chip se-ngîn,
Părul pe-a ei frunte joaca gratios,
Ochii cu tristete cat-acum în jos:
- Unde este timpul cel de altădată
Cînd Mihai Viteazul stia să se bată ?
Cela ce-n primejdii stă si se gîndeste
Inamicii tării jugu-i pregăteste.
Pentru tron, mărire, dulcea-i sotioară
Gata-i să se ducă si-n locu-i să moară !
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plîngînd ca s-o vezi.
Du-te, mori in luptă, dulcele meu mire,
Că de nu esti vrednic, plec la mănăstire !
Atunci Mihai-Vodă se scoală deodată
Si spre sol întoarce fata-i gîndurată:
- Mergi si spune celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voiesti pe tară biruri noi a pune ?
Au vrei să iau pielea de pe Natiune ?...
Padisahul vostru, fără de-ncongior
Vrea să nimicească p-acest brav popor.
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,
Decît cu rusine, mic si atîrnat !
Si zicînd aceasta, ia o bardă-n mînă,
Iute strînge-n juru-i armia română
Si cu ea de-a valma, făr\' să zăbovească,
Sfarmă si respinge armia turcească.
Chiar si Sinan-Pasa, plin de umilinti,
A căzut în apă si-a pierdut doi dinti.
Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Naltă-o mănăstire si trei parastasuri !
Poezie întreagă · Clasici
Întoarcerea lui Mihai
De la lungi războaie, Mihai cu mărire
Intră-n capitală cu a lui oștire.
El se urcă-n tronu-i mândru ocolit.
Cei ce au puterea astfel i-au vorbit:
- \"Doamne! Focul arde în această țară.
Încă ieri cu ură mulți se răsculară.
Dar răzvrătitorii s-au întemnițat
Și prin zelul nostru țara a scăpat.\"
- \"Voi zdrobi răscoala ce țara uraște;
Dar voi sparge încă pricina ce-o naște:
Dacă astă țară umblă-a se scula,
Este semn că n-aveți simpatia sa.
Lui Rodolf voi scris-ați că e răzvrătire,
Că ai noștri cată cu a lui unire.
Dacă cel ce-o cere e răsculător,
Þara mea, eu însumi sunt răzvrătitor...
Am învins păgânii, i-am gonit afară;
Dar a lor sămânță o găsesc în țară.
Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci
De inima țării, apoi a-l lovi.
Neputând acuma tronul să lovească,
Ea îi urcă scara ca să îl mânjească.
Tronului nu-i pasă de loviri străine
Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine.
Planta nu se teme de cei ce-o jignesc,
Ca de viermi ce-n sânu-i nasc ș-o veștejesc.
De aș ști că sceptrul se robește vouă
Și oricui să fie, eu l-aș rupe-n două!
Jugul celor barbari oare l-am spart eu,
Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu?
Prinșii fie liberi! Au cuvântu-mi dat.
Voi intrați în noaptea d-unde v-am luat!\"
Poezie întreagă · Clasici
Mihai și Cristina
Ei, și ce dacă țărmul e părăsit de soare !
Fugi, clar potop ! Pe drumuri văd umbrele căzînd.
În sălcii, peste curtea cea veche de onoare,
Furtuna își aruncă mari stropi, în primul rînd.
O, sute de idilici miei, armie bălaie,
Fugiți de apeducte, de serbezi bălării !
Furtuna-acum îmbracă în roșiile-i straie
Deșerturi, orizonturi, și pajiști, și cîmpii.
Cîini negri, cioban oacheș cu vîntul în cojoc,
Fugiți de-această oră cu fulgere supreme ;
Bălaie turmă,-ai grijă să tragi la sigur loc,
Cînd umbra și pucioasa anunță așa vreme !
Eu, însă, Doamne ! iată că zboară Duhul meu
După-nghețate ceruri, în roșu colorate,
Sub nori cerești ce-aleargă și zboară sus mereu
Pe, sute, lungi Solognii ca niște căi ferate.
Văd mii de lupi, semințe sălbatice-ale lumii,
Pe care le aduce, de volburi iubitoare,
Această după-amiază cucernică-a furtunii
Asupra Europei sub hoardele barbare !
Pe urmă, pretutindeni, doar șes sub clar de lună !
Cu funtea-n ceruri negre, războnicii, încet,
Pe palizi cai călare, merg înroșiți complet !
Și pietrele sub ceata lor falnică răsună !
Vedea-voi codrul galben și valea clară, lina,
Bărbat cu-aprinsă frunte, cu-albaștri ochi Femeie ?
- O, Galie ! jos mielul Pascal – Mihai, Cristina
- Cristos, o, si el incă ! – idila se încheie.
Poezie întreagă · Clasici
Vara Sfîntului Mihai
(8 noiembrie)
Iubito,-mbogățește-ți cîntărețul,
mută-mi cu mîna ta în suflet lacul,
și ce mai vezi, văpaia și înghețul,
dumbrava, cerbii, trestia și veacul.
Cum stăm în fața toamnei, muți,
sporește-mi inima c-o ardere, c-un gînd.
Solar e tîlcul ce tu știi oricînd
atîtor lucruri să-mprumuți.
O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
ne este un senin veșmînt.
Că ești cuvînt, că ești pămînt,
nu te dezbraci de ea nicicînd.
O, lumea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strînși în taină,
ca vara sîngelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.
Poezie întreagă · Clasici
Cranul lui mihai cel viteaz
Sus la Deal în monăstire
Se păstrează
O trunchiată suvenire,
De trei secoli prefăcută
Într-un negru putregai.
Pleacă-ți capul, măi române,
Și oftează,
Căci din gloria trecută,
Ce zâmbise o minută,
Astăzi tot ce-ți mai rămâne
Este ceafa lui Mihai!
Ba ridică mândra frunte -
Și nainte!
Fă din gândul tău o punte,
Ca să legi cu bărbăție
Timpul vechi cu noul trai;
Și privind aceste oase,
Oase sfinte,
Tu să crezi c-o să mai fie
Pentru biata Românie
Alte zile mai frumoase
Ș-un al doilea Mihai!
* * *
Cându-i iarnă, când nu-i soare,
Cându-i ceață, -
Nemerind uscata floare,
Omul stă și se gândește;
D-aș ajunge pân’la mai!
O s-ajungi și tu, române,
Iar la viață!
Iute, neaua se topește,
Iaca, fulgerul trăsnește,
Vai de liftele păgâne;
Tună groaznicul Mihai!..
Poezie întreagă · Clasici
Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel mare
Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
- „Nu vă urez viață, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu.“
Poezie întreagă · Clasici
Mihai pădurarul
Mihai pierduse lupta.1 El umbla rătăcit,
Si omul, si natura acum l-au părăsit;
E noapte, vijelie... vestmintele-i sunt ude.
-- Bine-ai venit, streine!... o voce se aude,
O voce virginală... urmează-mi... ai scăpat!
Si-o mână se întinde eroului mirat.
Intr-o colibă mică la zece pasi îl duce.
El intră; la lumină zăreste-o fată dulce.
Copila îi surâde ca cele dintâi flori
Ce-anuntă primăvara la tristii călători.
Parintele ei vine si amândoi veghează
Să aibă multumire acel ce-l ospătează.
-- Tu esti Mihai Viteazul!... eu ungur, tu român.
Dar nu aici o teamă! îi zice-acest bătrân,
Căci ospitalitatea în ceruri e născută
Când ura între oameni era necunoscută.
Ea îsi deschide sânul la toti câti o doresc:
Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc.
Sub simplele vestminte s-ascunde câteodată
O inima de ură si de trădări curată
Precum, sub mantă d-aur a omului bogat,
S-ascunde câte-un suflet de pătimi degradat.
Asadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine!
Ca sufletu-ti si lutu-ti în pace să s-aline!
Iar tânăra copilă cu buze de rubin
Eroului la masă turnă în cupă vin;
Un plâns de tinerete pe fata lui străluce
Si crede înca-o dată că viata este dulce.
1 - Lupta de la Mirăslău.
Poezie întreagă · Clasici
Mihai și călăul
Cu Mihai se vede tînăra domniță,
Tremurînd de spaimă ca o porumbiță;
Printre geana-i lungă ai ei ochișori
Ard ca două stele ce lucesc la nori.
-De ce plîngi? întreabă bravul cu mirare,
Eu mor pentru țară și neatîrnare,
De aceea, dragă, să te voioșești
Și cu flori cosița să ți-o împletești.
Cel ce pentru lege, pentru țară moare,
Vede a sa moarte ca o sărbătoare!
-Pleacă capul! strigă palidul călău,
Iar Mihai întoarce spre el capul său.
Fierul se ridică...poporul șoptește;
Vă uitați!...călăul se împleticește;
Fierul său aruncă...cade fermecat
Sub căutătura mîndrului bărbat.
Fetele-ncunună părul lor cu flori,
Tot românul strigă de mai multe ori:
\"Cel ce pentru lege, pentru țară moare
Vede a sa moarte ca o sărbătoare!\"
O strofă · Clasici
Regelui Mihai
Titluri, case, majestate,
Le recapeți, rând pe rând;
Dar să-mi spui, dacă se poate,
Basarabia pe când?...
Poezie întreagă · Clasici
Imnul lui Mihai Viteazul
Trupul lui
Junghiat și zdrobit miel fără împotrivire
Săbii și lănci și ciomege și alte unelte
Ale urii lovind în neștire.
Hăcuit
În Duminica cea dintâi a postului
Sfintei Fecioare
Picura tămâia de jertfă pe
Jarul din sanctuare
La culesul psalmilor de utrenie
În revărsatul zorilor
După obiceiul pământului nu purtai
Nici sabia nici disprețul
La ceasurile când lăncile străpungeau
În altare agnețul
În cămașă albă
Cum se cuvine când cerul cuvântă
A ieșit întâmpinare ucigașilor săi
Cu surâsul Mirelui la nuntă
Cum nu era îngăduit să te atingi
Cu o noapte înainte de propria ta muiere
Bărbatul pe-un pat monahal
Întru sfințenie priveghere
Poate că așa trebuia să treacă dincolo
Sfârtecat de blesteme
Să se deschidă peste Ardeal mereu rănile
Supreme
De-ar fi pierit în luptă nedeșertînd potirul
Ar fi cu noi eroul mai mult
Decât martirul
volumul „Imnele Maramureșului”
Poeți născuți pe 8 noiembrie
Dumitru Bălăeț
n. 1935
Cascadă în soare
Femeie frumoasă ca apa unei cascade
în soare
șuvoaiele trupului tău
îmi ridică întunericul
de pe ochi…
Unde dormeam cai nupțiali
au păscut sărătura
Dumitru Micu
n. 1928
Focul, nu apa
Focul, nu apa a fost la-nceput.
Părinte al lumii, și mumă.
Ascuns în tenebrele flămândului lut,
incendiul primar îl rezumă.
În iarba încinsă, înlănțuiți,
ardem unul în altul. Trupescul veșmânt
fi-va funingine-ndată. Elemente, priviți
Fred Cogswell
n. 1917
Fluturele
Ani la rând am vânat fluturi și am privit semeț
șirurile de aripi etichetate, rânduite,
veștejindu-se sub sticlă.
Din întâmplare sau din capriciu, azi unul rar și superb
mi s-a așezat în palma deschisă
N-am închis pumnul.