Sunt oameni ce nu-l pot visa pe Eminescu,
oricât s-ar strădui, și-ar vrea să-i vadă
măcar sandaua într-un vis, sau pleata,-n care
decembre plouă-n două cu zăpadă...
Numai celor copii la suflet li se-arată
și atuncea - scurt de tot - de parcă fix
peste-un minut ar trebui să fie-n altă parte:
să i se-arate altui om în vis...
De mult nu l-am visat pe Eminescu:
ce-o fi făcând? Mai deslușește oare
sara pe deal cum buciumul jelește,
sau cum luceafărul se mistuie în zare?!
De-aflați cumva - visându-l - careva,
vă rog să da-ți istui popor de știre:
poate că-i este foame și i-e sete,
și n-are o haină întru primenire...
Azi, când în orice dor este și dor de-al lui,
și norii curg ca-n versurile Sale,
și eminescieni sunt codrii, și izvorul,
și seara asta cu lumină moale, -
prin care trece-acest copil, zâmbind,
din somn trezit acum - în verde șes - cu
privirile atâta de curate
de parcă l-a visat pe Eminescu...
O strofă · Clasici
Teiul lui Eminescu
Umbrele copacilor strălucesc în stele
Diminețile se gândesc la oglinzi
Teiul din Copou
Este un om minunat, al lumii întregi
Florile au adormit de liniște
Peste Iași, trec poeziile
Ca niște vulturi.
Poezie întreagă · Clasici
După o citire din Eminescu...
Citesc... De sub pleoapă nu o dată
Îmi scapără în jos, pe obrazul meu,
O lacrimă... și te citesc mereu
Și parcă te-aș citi întâia dată!
Ce orizonturi nouă-mi luminezi
Cu raza genială-a minții tale!
O lume ideală tu-mi creezi
Și peste toate-arunci un giulgi de jale
Ce fâlfâie întunecat în aer...
Și strunele pe care ning petale
Suspină-amar, ca-n vis, abia atinse
De degetele-ți palide și reci,
De degetele-ți reci și-atât de pale...
Scoțând sub mâna ta măiastră-un vaier...
Și fruntea ta cu lauri o-ncununi,
Cu crini, cu nuferi, ferigi din genuni,
Cu trandafiri ce din grădini i-aduni...
Plutind spre culmi cu aripile-ntinse,
Învăluit în nouri, tu petreci
În sfânta-apoteoză-a morții reci...
O, numele tău sfânt poți să ți-l treci
În cartea nemuririi necuprinse...
Cât va mai izvodi glas omenesc,
Un viers în dulcea limbă-armonioasă
Din cea mai scundă și-umilită casă
A preamăritului grai românesc!
O strofă · Clasici
Doi mari prieteni: Eminescu și Creangă
Când a venit la Iași, Eminescu colindase toate olaturile românești. Singura lui avere era un geamantan plin cu versuri. În vremea când se formau ca mărgăritarele în sufletul lui neasemuitele poezii, a cunoscut pe Creangă. Deodată s-au legat buni prieteni. Amândoi au petrecut multe nopți în colțurile retrase ale vechii cetăți ale Moldovei.
Aici, pe băncile de brad, în amurguri dulci stăteau amândoi la sfat. În una din aceste înserări, Eminescu a citit lui Creangă din poeziile sale. Creangă îl asculta în tăcere.
Dar în prietenia aceasta mai fericit a fost Eminescu. El a auzit pentru întâia oară Amintirile și poveștilor lui Creangă. A fost încântat de limba mlădioasă, simplă a marelui scriitor al Humuleștiului.
Prietenia lor le-a adus multe ceasuri de uitare și mângâiere.
Poezie întreagă · Clasici
Lui Eminescu
Și nu mai ești! ... O groapă sub rînjetele-i crunte
Cuprinse necuprinsul din geniala-ți frunte!
Și după cum în viață a fost eternul dor:
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plîngător!
Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă,
Puzderii de zăpadă desupră-ți o s-aștearnă;
Și vara o să-ți cânte cu freamătul său trist,
Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Crist!
Când moartea-ți mă cuprinse de plângeri fără margini,
Erai cu mine-alături: în veșnicile-ți pagini!
Te-am înțeles atuncea mai mult... apoi mi-am zis
Că poarta nemuririi chiar moartea ți-a deschis!
Dormi!... Þeasta ta o-ncape un biet coșciug de scânduri,
Ea, ce-a-ncăput în viață un univers de gînduri!...
O! Dormi, sub dulcea pace din al veciei cort,
Etern poet! căci numai pentru cei morți ești mort!
Poezie întreagă · Clasici
Eminescu
La zidirea Soarelui, se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.
Suntem în cuvânt și-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l fură, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu știam că dor mi-era de dânsul,
Nu știam că doina mi-o furară
Cu străvechea și frumoasa Þară- Eminescu.
Acum am și eu pe lume parte:
Pot îmbrățișa măiastra-ți carte,
Știu că frate-mi ești și-mi ești părinte,
Acum nimeni nu măpoate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră-Eminescu.
Suntem în cuvânt și-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece!
Poezie întreagă · Clasici
LUI EMINESCU
O, Doamne, câtă vreme rămasă înapoi!
Unde ești tu acuma și unde suntem noi,
Nevârstnicii romantici, sentimentali de-ieri,
Care plângeam cu tine și-a tale mari dureri
Ni le-nsușeam, asemeni acelor neofiți,
Ce se visau aieve pe cruce răstigniți
Și resimțeau tot chinul, batjocora și-amarul,
Ce le-ndurase-odată și Christ urcând Calvarul? ...
Sunt ani de-atunci… și astăzi nevârstnicii de ieri
Au încercat ei înșiși cumplitele dureri,
Au suferit și dânșii și-au plâns cu-adevărat,
Ca tine, nopți de trudă adesea au vegheat,
Slujind plini de credință divinului tău cult,
Și cine știe dacă n-au suferit mai mult,
Lipsiți de-aripa largă a geniului tău…
Azi când plutești dincolo de bine și de rău,
Când nu mai simți pe frunte cununa grea de spini,
Pătrunși de pietate, ca niște pelerini,
Þi-aducem ție altă cunună mai bogată –
Căci sunt și flori pe lume ce nu mor niciodată!...
Ce pelerini cucernici, trudiți de lungul drum,
Ne ridicăm privirea spre tine și acum
Abia ne dăm noi seamă ce sfânt și mare ești:
Ce sus, tot mai puternic, mai mândru străjuiești
Umplând tot orizontul cu raza ta cea clară,
Întocmai cum în zare luceafărul de sară
Pe cerul gol de stele răsare timpuriu…
Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai târziu…
Poezie întreagă · Clasici
Eminescu in actu
În casa neagră
de-atâta singurătate
Sărmanul Dionis
stoarce mucul de țigară
flori de lumină
către eternitate.
Plânge lumânarea-n sfeșnic
și aduce din crucea ferestrei
lumina și umbra
unei fericiri din afară.
Dar Prometeul singurătății,
răstignit pe cruce
de propria-i cugetare,
nu poate da cu pumnul în fereastră
să intre fericirea-n casă,
căci alte lumi
se-nghesuie la geamu-i,
alte culori și idealuri.
Ci lui îi cântă-n codru
Somnoroase păsărele...
-Sunt robul cugetării mele.
oct. 1971
Poezie întreagă · Clasici
Eminescu sărutând-o pe Mite
\"Iozemiti, Iozemiti, vale tainică și dulce...\"
(Veronica Micle, Lac-oglindă)
Atât de fragedă(și, ah,
ei doi având să treacă-n limbă
tedescă un glosar valah),
încât, în vreme ce se plimbă,
el,
cu pas febril, îi dă prin gând
să o sărute-n fugă; ceea
ce se și împlinise, - când
a tresărit în ușă cheia,
sau
poate că doar li s-a părut:
destul spre-a-i pune capăt frescăi
ce se urzea, - și alt sărut,
livresc de-acuma, al Francescăi,
el,
aminte aducându-și-l,
ceru să i-l citească Mitei,
care tăcea-n de sine și-l
privea cum iazul Iozemiti,
dar
gândind că altă cale nu-i,
decât să treacă iar de partea
celor cuminți... Și, -n mâna lui,
a geamăt se închise cartea.
Poezie întreagă · Clasici
La bustul lui Eminescu
Pădure! Ningi câteva frunze
Pe fruntea-i de aramă rece.
Tu, ce rămâi nepieritoare
Ca geniul, când totul trece!
Zi vântului să-i cânte doine
De dragoste sau haiducești,
Poetului ce-a fost mândria
Gândirii noastre românești!
Și glasul lui să fie dulce...
Măcar în lumea neființei,
Să-și uite lungile lui chinuri
Acest copil al suferinței!
Natura, cel puțin, mai blândă
Cu umbra tragică să fie,
Acelui ce-n eterne versuri
A prins eterna poezie!
Și stelele din golul serii
Picând în jurul lui scântei,
Să-i pară că iubirea moartă
Îl mângâie cu ochii ei!
Iar când în serile de toamnă
Va răsări dintre poteci
Bălaia inimii lui doamnă
Cu mâini subțiri și brațe reci,
În ora tainică și gravă
Când ceața scutură vestmântu-i
Și luna-n cimitir veghează,
În loc de candelă, mormântu-i;
Pe când o trestie, un nufăr,
Un tei aminte-aducător
Înțelegând, poate, ce sufăr
Poeții mari în viața lor...
Privindu-i chipul între frunze,
Vrăjit de-al bronzului vestmânt,
Și întrebând mirați ce cată
Sub lună morții din mormânt...
Atunci în nopțile albastre,
Când lumea uită și petrece...
Luceafărul o să-l privească
Cum stă nemuritor și rece!
Poezie întreagă · Clasici
Eminescu
Trist-a fost viața-ți zbuciumată
mizerii, chiar ți-au fost conducătoare,
te apăsau în praf, da-n drumu-ți mare
tu le-ai învins cu fruntea înălțată.
A lumii reci priviri de apăsare
și-al ei dispreț a fost a ta răsplată;
în curtea Mediceilor, bogată
tu ai fost un mândru, falnic, soare!
Și numai în a teilor răcoare
ți-a înflorit a mulțumire floare,
soarta tristă a marelui în lume.
Dar geniul tău în giur de noi plutește
și cântul tău, cu inima-dulceste,
din neam în neam păstra-va al tău nume.
Poezie întreagă · Clasici
Către Eminescu
Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbește cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești
ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaști
și nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
și miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăț a muri vreodată.
Poeți născuți pe 15 ianuarie
Mihai Eminescu
n. 1850
Scrisoarea III
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,
La pământ dormea tinandu-si capatai mana cea dreapta;
Dara ochiu,-nchis afara, inlauntru se desteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dansul preschimbata în fecioara.
Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;
Ochii ei sunt plini de lacrimi de umbra tainuitelor dureri;
Alexandru Robot
n. 1916
Moarte în basm
Pe-o scoarță doarme coiful uitat de Făt-Frumos,
Pe trepte stau de veghe săgețile și arcul,
Un ornic socotește când a murit monarcul
Și-un cuc închis în vreme din oră se dă jos.
Un cal care nechează a putrezit de somn -
O ia prin seară cerul câmpiei înainte,
Iar paznicul în mână cu chei sau oseminte
Închide în morminte și umbra mea de domn.
Osip Mandelstam
n. 1938
Silentium
She has not yet been born:
she is music and word,
and therefore the untorn,
fabric of what is stirred.
Silent the ocean breathes.
Madly day’s glitter roams.
Spray of pale lilac foams,
Demetrio Korsi
n. 1899
Incidente de Cumbia
Con queja de indio y grito de chombo,
dentro de la cantina de Pancha Manchá.
trazumando ambiente de timba y kilombo,
se oye que la cumbia resonando está...
Baile que legara la abuela africana
de cadena chata y pelo cuscú;
fuerte y bochinchosa danza interiorana
Martin Luther King
n. 1929
Espérance du monde
Aujourd\'hui, dans la nuit du monde et dans l\'espérance,
j\'affirme ma foi dans l\'avenir de l\'humanité.
Je refuse de croire que les circonstances actuelles
rendent les hommes incapables de faire une terre meilleure.
Je refuse de partager l\'avis de ceux qui prétendent l\'homme à ce point captif de la nuit
que l\'aurore de la paix et de la fraternité ne pourra jamais devenir une réalité.
Martin Luther King Jr.
n. 1929
Dacă nu poți fi un brad pe munte
Dacă nu poți fi un brad pe munte
fii un sorg în vale,
dar fii cel mai bun
în pauzele de flux.
Dacă nu poți fi un copac,
fii un arbușt.