Măria ta, nu este pâine,
Românii sunt în prag de moarte
Și-n loc de pâine vor cartoane
Care se cheamă pașapoarte.
Măria ta, noi știm de mult
O-nțelepciune a cetății
Ajunge numai un incult
La cultul personalității.
Când gem de pușcării Carpații
Noi te-ntrebăm întâi de toate,
Cum poți să minți în fața lumii
Că-n România-i libertate?
Măria ta, de disperare
Și nemaisuportând povara,
Chiar fiii lui Ștefan cel Mare
Ajung să-și părăsească țara.
Riscând să trecem frontiera
Măria ta, să iei aminte
Că nu dolarul ne tentează
Și nici vestitul blid cu linte,
Ci foamea după adevăr
Ce-i interzis la tine-n țară,
A respira un aer liber,
Te simți născut a doua oară.
Măria ta, de nu te schimbi
Și orice sfat te lasă rece,
Deschide granițele țării
Și lasă-i pe români să plece.
Să meargă unde văd cu ochii,
Cuprinși de cel mai trist fior,
De-a căuta un loc sub soare,
Când nu e loc în țara lor.
1986
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria
Ioana Maria, tu esti acum departe,
tu ai vrut intotdeauna sa fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit marile pe care corabii
plutesc zile si nopti la intamplare,
si porturile unde se intorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni,
munti acoperiti de zapezi, insule si orase necunoscute,
tot ce n-a fost aici si a fost departe,
tu ai iubit,
si departarile au cantat in tine asemeni unor harfe,
toate cantecele pamantului si ale marilor,
cantece pentru calatoriile fara sfarsit, pentru calatoriile fara urma
pentru toti cei ce se desprind de tarmuri si se duc departe,
si nici un cantec pentru departarea stelara din privirile mele,
cand ma uitam la tine si iti spuneam:
Ioana Maria, esti cea mai frumoasa floare din lume.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria
In toamna aceea, Ioana Maria,
am trait cele mai triste seri din viata mea.
Seri,
cand ceata patrundea pe furis in oras.
Greu se scurgeau orele pana la ziua
si mie mi-era dor de tine, Ioana Maria.
Au fost seri cand imi era dor de tine
cum le e dor somnambulilor de luna,
dar tu erai mereu in alta parte,
greu se scurgeau orele pana la ziua
si ceata patrundea pe furis in oras.
Seri,
cand mi-a fost dor de tine, oana Maria.
Poezie întreagă · Clasici
Ave Maria
Luis de San Angel, rămâi cu mine –
Mărturisind pân’ va pieri de ape
Cuvântul meu. Tu care mi-ai adus ruga
Reginei – într-o vreme de-ndoieli;
Căci am văzut ce n-ar putea să nege
Nici înțeleptul, nici un clovn sperjur; -
Și ție, prietene, Juan Perez,
Și ție China înapoi ți-o dau!
Suie-n amurg pe luciul mării valuri;
Sunt nevăzute valve ale mării, -
Șuvoaiele pătrund prin coridoare
Și lacom spre străfunduri se reped.
Din caravela soarelui lumina
Noi zori în Indii-n urma noastră duce…
De-abia găsit, imperiul ar pieri,
O clipă vasul de ni s-ar opri!
Genova-mi vine-n minte; adevărul
Acum știut, care m-a exilat,
Mai tare mă susține – până zorii
Vor limpezii hotaru-ntâi văzut,
- Pământul mare-al Hanului… Apoi
Credința, nu nechibzuita frică
Mă-mpinse-n val… Și respirând minunea
Văd primul palmier pe primul deal.
Și-am ancorat, „Marile Păsări Albe!”
Strigau. (Madre Maria, măcar una
Dintre corăbii, du-o înapoi;
Ferește-ne cu-albastrul tău veșmânt!)
Plutind în sticlă, alte mărturii
Le-am aruncat în vânt cu pânze strânse;
Alt uragan va cere alt zălog...
Căci între-aceste două lumi, o alta,
A apei, cruntă, va proba cuvântul;
Revolta iată năucește râsul.
Din inimi umbra somnul îl retează,
Și paloșul maur chiar mai departe
De carne, în cădere ar pătrunde.
Sub al furtunii bici și freamăt, iată
Suspinul tainic, și de-abia simțit
Frângând abisul, toarnă vânt în valuri;
Trec șiruri infinite; - apoi ochii,
Flămânzi se cască-n valurile negre,
Cresc și cuprind această semilună,
De soare, mărginită-n limbi de foc;
Par perle șopotind în mâini de Doge,
- Dar nu al giuvaerelor delir!
Din vest ia-i marea esticului țărm,
Fernando, însă milei te supune!
- De prazi belșugul, Isaia-apare
Pe țărm cu grea prezicere de foame!
***
În dinți de sare, ierburile groase
Lunecătoare, trag pământul – poate
La Saltes Bar mâine luna ne va duce –
Și-n Palos cel scăpat de-un lung război.
O rugă suie-nconjurând catargul;
Și ape negre prova o împing.
Tu care, despărțit, dormi pe-al Tău trup,
Ca-n ape calea nașterii și-a morții,
Și între ele cu iubire crudă
A omului parabolă sporești, -
Închizitor! Cuvânt de neștiut
Despre Mormântul Lănțuit și Rai;
Albastră arde pânza-n piscul mării,
Un adevăr supus însingurării.
Tu ce cu vâsla și catargul sus
Jertfești corăbii, în al cărui ochi
Dintâi înoată ale Gangelui
Scânteietoare seniorii – apari
În al furtunii foc sfințit – granatul
Din Teneriffe – un nor de flăcări mare,
Grăbind prin noapte drumul către Han;
Te Deum laudamus, rodirii tale!
Distanța amplă timpul o exploră,
Un ac în zare, nordul suspendat
Supus de gânduri – duce la credință,
Și ia din drum pericolul ascuns:
Voința ta în noaptea-aceea leagă
Saturn de Lună-n roată de safir,
Al mersului tău cerc scânteietor!
Elohim, ți-aud pasul sunător!
În cercuri sfinte brâiele cerești
Trimit corăbii-n luciul depărtat
Al undelor de grâu tăcut pe câmpuri;
Grâul cunoașterii; - pe fruntea ta
Acum sub glugă nemaităinuită
- Arde Coroana! sprijinite-n poli,
Pieziș cu pânze grele se-ntretaie
Meridiane depănându-ți vrerea –
Mereu alt țărm întrece iar dorința!
și-n suflet
noi regate
se-nfioară –
Te Deum laudamus
O, Tu, Mână de Foc.
Poezie întreagă · Clasici
Ana-Maria
Iata din nou gara, vagonul, patul cald,
Sirenele, la geam luminile, o scara de matasa,
Duduie sinele, in apele lumii ma scald-
Bucurestiul e-n urma, alerg catre casa...
Nici o fata nu m-a petrecut cu suras intristat
In urma numai fluturarea de brate straine...
Alerg singur cu linistea, cu linistea ce s-a lasat
Sporita de cantecul rotilor repezi pe sine.
-------------------------------------------------
Prietenii rad, vinul e galben si greu,
Viscolul flutura-afara-a zapezii vapaie
Geamu-si sclipeste-n rastimpuri si pe sufletul meu
Verzile flacari strivite sub roti de tramvaie.
Oamenii beau ca si-aseara, ca ieri, ca oricand
Oamenii rad- Nicolae, azi ce te-ntristeaza?
Spune, pe frunte ce cuta straina de gand
Aripa cernita-si aseaza?
Mama mi-a scris o scrisoare cu scris apasat
Cu litere mari si cu miros de fan, de dumbrava;
Mama mi-a scris ca de-o vreme, in sat
Invatatoarea-i bolnava, e foarte bolnava.
Poate ca-n vreme ce tu strangi in palme-un pahar,
Ana-Maria cu palme crispate pe buza
Duce paharul cu apa si simte in piept
Spuza de jar si de moarte, acidica spuza.
Poezie întreagă · Clasici
Maria Tudor
De ce cu ochii-ncremeniți sub bolte
De marmur – tu-l privești cu spaimă crudă ?
Pîndești ca leii, fruntea ta asudă
Și pumnu-ți vra mînia-i s-o dezvolte.
Secerătorul tău l-ai pus la trudă
Și snopi de viețe sunt a lui recolte ;
Pentru-a lui cap ai înfruntat revolte
Și astăzi simți că strîngi la piept pe-o Iudă.
Te-nalță-n cer invidia vulgară
Căci știi din lorzii junghiați a face
Lui Fabiano a mărirei scară.
Tu ești regină și astfel îți place.
Cine te vede, slab obraz de ceară,
Știind furtuna vieții tale – tace.
[1876]
O strofă · Clasici
La Maria
În apogeul nopții, în concentrarea-n sine,
Cu candela nainte când rogi pe Dumnezeu,
De vrei să știi atuncea ceva și despre mine,
Întoarce-te, și-n umbra din urma ta sunt eu.
Poezie întreagă · Clasici
Maria
Și de-ai vedea-o prin vitrajul
unui tramvai cu clopoței
neglasnici, deși ia virajul,
că numele, pe geam, al ei:
M a r i a
și-l scrie, ca apoi să lase
asupră-i galbena perdea,
în semn că în tramvaiul 6
\'n primejdie, se află ea:
M a r i a
pe când, prin orb geamlâc și tablă
căci ușile încuiate i-s,
ai auzi cântări de nablă
ca dintr-un fel de paraclis:
M a r i a
tu nu intra-n jandarmeria
din colț, ci ia-te după el
chemând, postum și fără țel,
dar tot mai plin de zel:
M a r i a
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria tu ești acuma departe
Ioana Maria, tu ești acuma departe
tu ai vrut întodeauna să fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit mările sudului pe care corăbii
merg zile întregi la întâmplare
și porturile unde se întorc seara pescuitorii de coralii
tu le-ai iubit deasemeni,
munți acoperiți de zăpezi, insule, păduri și orașe
necunoscute
tot ce n’a fost aici și a fost departe,
tu ai iubit,
și depărtările au fost în tine ca niște harfe
și au căntat
toate cântecele pământului
și ale mărilor
cântece pentru călătorii, pentru corăbieri, pentru
pescuitorii de coralii
pentru toți oamenii care trăesc, viseaza și mor departe;
și nici un cântec pentru depărtarea stelară din privirile
mele
când mă uitam la tine și îți spuneam:
Ioana Maria ești cea mai frumoasă floare din lume.
Poezie întreagă · Clasici
Ioana Maria, nopțile acelea
Ioana Maria, nopțile acelea
au să rămână în memoria statuilor
de pe marile bulevarde.
Ele m’au văzut cum mergeam alături de tine
și cum mă întorceam singur și trist
strivind între dinți toată amărăciunea lumii.
Ioana Maria, și nopțile acelea
am simțit din nou
gustul sublim al dinamitei.
Au fost nopți
când am vrut să sară în aer tot orașul
toți oamenii care dormeau.
Erau nopți
când rămâneam treaz până la ziuă
singur și încruntat
gândindu-mă la tine
și aveam din nou șaptesprezece ani
pentru frumusețea ta, Ioana Maria.
Poezie întreagă · Clasici
Iubesc și acum Ioana Maria
Iubesc și acum Ioana Maria
pădurile de la marginea orașului
în care ne plimbam uneori.
Erau niște păduri sărace
de margine de oraș,
dar dorul meu de tine era mare,
și noi le vedeam fantastice.
Tu spuneai: dincolo de dealul acela
începe celalt tărâm al vieței.
Da Ioana Maria, dincolo de dealul acela
începea celalt tărâm al vieței ;
și noi n’am fost până acolo niciodată.
Poezie întreagă · Clasici
Iubesc deasemeni Ioana Maria
Iubesc deasemeni Ioana Maria
străzile pe care te întorceai acasă
de multe ori cu o floare în mână.
Erau străzi largi cu statui
și apoi străzi liniștite
dintre casele cărora se vedea luna.
Mergeam uneori alături de tine
și umerii noștri pluteau
în noapte.
Erau străzi și nopți frumoase Ioana Maria
tu aveai de multe ori o floare în mână
eu mă uitam tot timpul la tine
și de câte ori treceam prin lumina felinarelor
iți spuneam :
Ioana Maria, tu ai șaptesprezece ani, Ioana Maria.
Poeți născuți pe 15 august
Mario Meléndez
n. 1971
MÁS ALLÁ DE LA GUITARRA
a Víctor Jara
Más allá de la guitarra
están las manos separadas de la patria
un sonido de alas que arde
y quema mis zapatos
una invitación a orinar sobre la tierra
con la semilla pura del canto
Constantin Miu-Lerca
n. 1908
Primăvara
Hei! par\'că-i nuntă azi în toată țara -
și-i veselă mireasa, primăvara.
Vezi, fiecare floare-i par\'c\'o iie,
ce i-a \'nflorit-o Domnul, bucurie.
Măgrinii \'n roiu cu-albinele-au pornit -
și \'ndantelatul văl i l-au urzit,
iar soarele-o cunună, peste ani,
Arsenie Papacioc
n. 1914
(Fragmente)
la sosirea primăverei cerul va zâmbi fulgerând
morții au înviat în portete.
isvorul cântă doina peșterii.