I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideți poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!“
Tânăra domniță la fereastră sare.
- „Ce faci tu, copilă?“ zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:
- „Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe;
Brațul său prin taberi mii de morți împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țara mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!“
III
Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți.
Poezie întreagă · Clasici
Mama lui Stefan cel Mare
Pe o stinca neagra, intr-un vechi castel,
Unde cura-n vale un râu mititel,
Plinge si suspina tinara domnita
Dulce si suava ca o garofita,
Căci în batalie sotul ei dorit
A plecat cu oastea si n-a mai venit.
Ochii sai albastri ard în lacrimele
Cum lucesc în roua doua viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sin;
Rozele si crinii pe fata-i se-ngin.
Insa doamna soacra lângă ea vegheaza
Si cu dulci cuvinte o imbarbateasza.
Un orologiu suna noaptea jumatate,
In castel în poarta oare cine bate?
-- Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit;
Eu, si de la oaste, mă întorc ranit.
Soarta noastra fuse cruda asta data:
Mica mea ostire fuge sfarimata.
Dar deschideti poarta... Turcii mă-ncongior...
Vintul sufla rece... ranele mă dor!
Tinara domnita la fereastra sare.
-- Ce faci tu copila? zice doamna mare.
Apoi ea la poarta atunci a iesit
Si-n tacerea noptii astfel a vorbit:
-- Ce spui tu, streine? Stefan e departe;
Bratul sau prin taberi mii de morti imparte,
Eu sunt a să muma; el e fiul meu;
De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu!
Insa daca cerul, vrind să-ngreuieze
Anii vietii mele si să mă-ntristeze,
Nobilul sau suflet astfel l-a schimbat,
Daca tu esti Stefan cu adevarat,
Apoi tu aice fără biruinta
Nu poti ca să intri cu a mea vointa.
Du-te la ostire! pentru tara mori!
Si-ti va fi mormintul coronat cu flori!
Stefan se intoarce si din cornu-i suna,
Oastea lui zdrobita de prin vai aduna.
Lupta iar incepe... dusmanii zdrobiti
Cad ca niste spice, de securi loviti.
Poezie întreagă · Clasici
Crima din Șoseaua Ștefan cel Mare
ieșisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele
mușcat de păienjenii galbeni stelari
era toată bolta stea langa stea
și stanioluri, cioburi, celuloide și peruzea
zornăiau, pîlpîiau, era atât de scîntîietoare zăpada
încat nu mai puteai să mai știi care sunt stelele și care e strada.
la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,
microbi transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
se ștampilau pe fețele costoboce, cumane și vizigote,
fete fantastice de pietoni.
era întuneric plombat cu neon.
eram azuriu, amețit.
- pardon, nu știți cît e ceasul? vă rog frumos!
în jur, pustiu, case și garduri.
palide strîngeri de inima. echipament sportiv, stilouri și ceasuri.
neliniști, extaze, iar străzile - rîme, cobre, năpîrci.
cine putea să întrebe?
cine mi-a pus drugi de gheață pe ochi? tu ești, bebe?
tu ești mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,
nu știu unde este strada crizantemelor.
mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in țeastă
dar mă luase de braț domnișoara nevastă
și mă freca de negri prin fața la Hotel Dorobanți
sub stele, sub jade, ametisturi și brilianți.
și brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa
care ne iubea cu gura tăioasă.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bîrfă subțire
pe cînd aerul se trăgea în eprubete și în clistire
și globuri de barbați se spărgeau de colțuri de stea.
am dus-o în camera mea
am pus caseta cu Bob Dylan. și deodată, cu hainele în ruine,
mă răsturnă cu o mînă în beregată
pe somieră și pe perna rombată,
rozîndu-mă, dumicîndu-mă cu mașina de scris,
purtîndu-mă călare prin realitate, halucinație, vis,
prin adevarat! și prin nu se poate!
prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg lîngă fulg,
țicnit-o,
dragoste...
pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla
și motanul în labe de sticla
văzură prin roșia pîclă
și mai tîrziu raportară:
- era un fel de femeie, ieșind din lift și din scară,
părea că leșina, că suspină, că plînge
dar din zulufii uzi îi atîrnau cristale de gheață roșii de sânge
și lăsa un lac de sînge și urme din cizmuliță
- și, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant...
- a ieșit translucidă în înstelarea de diamant.
am urmarit-o. a luat-o prin Piața Romană.
apoi în sus pe lîngă fodul plastic și scala
pe lîngă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
pe lîngă vărgatele troleibuze
- dar, zise motanul,avea un ruj de cianura pe buze
și cînd zîmbea, se cangrena strada...
- și brusc zăpada începuse să ningă
peste cornișe, pe burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunîndu-se în straturi scîntîietoare
pe toți atomii de sub stelele rotitoare.
- în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu fața la zid,
căci prea impudica și luminoasă era Moartea.
Poezie întreagă · Clasici
Cupa lui Ștefan
Într-o monastire din trecut rămasă,
În domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă ast banchet voios
Și în timpul mesei zice dureros:
- \"Ștefan după moarte lăsă moștenire
Arcul său și cupa l-astă monastire.
Cu Cantemireștii leșii au venit
Și prădând locașul, arcul au răpit;
Însă nu răpiră cupa minunată!
Ea trăiește încă, de mirare!... Iată!\"
El arată cupa... Toți s-au minunat.
Ea era săpată dintr-un matostat.
Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa și-astfel a vorbit:
- \"Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
Se roșesc la gândul a mai fi stăpâni.
Ei îmbracă manta de înțelepciune;
Dar ca să-și ascunză trista slăbiciune.
Dar înțelepciunea fără-a cuteza,
E ca cutezarea fără-a cugeta.
Când vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
Cel ce e mai aproape de mormântul său
La ideea morții tremură mai rău!
Ștefan nu mai este... Însă o să vie
Alți Ștefani cu viață și cu bărbăție:
Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!
Însă până să vie lanțul să ne rupă,
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta,
Hârburile cupei le va aduna.\"
Zice,-aruncă cupa și o sparge-n trei...
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.
Poezie întreagă · Clasici
Imn lui Ștefan cel Mare
La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc
Și de sublima-ți glorie
Cu secolii șoptesc.
Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.
În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.
În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.
În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
\"Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor!\"
Poezie întreagă · Clasici
Ștefan Vodă și codrul
Ștefan-Vodă rătăcit
Intră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: \"Domn viteaz!
Ce-ți curg lacrimi pe obraz?\"
\"Ah! îmi plâng ostașii mei
Morți, luptând ca niște zmei!
Codrul zice: \"Dragul meu,
Încetează plânsul tău,
Căci din brazii mei trufași
Face-ți-oi voinici ostași
Ca să scapi biata moșie
De păgâni și de urgie\".
\"Fă!\" răspunde mult voios
Domnul mândru, inimos.
Codrul prinse a vui,
Brazii a-și însufleți,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari și mici
Se făceau ostași voinici,
Și spre domn înaintau
Și din gură cuvântau:
\"Să trăiești, măria-ta!
Hai la luptă, hai, Ștefane;
Du-ne-n oardele dușmane!\"
Ștefan-vodă-nveselea
Și la luptă purcedea
Peste munte și muncel
Cu tot codrul după el.
Vai de ungurul semeț
Ce lupta c-un brăduleț!
Vai de leah, vai de tătar
Ce luptau cu un stejar!
Poezie întreagă · Clasici
Ștefan și Dunărea
\"Dunăre! ce plângi tu oare?\"
\"Plâng o floare de sub soare
Ce din sânu-mi a răpit
Ștefan-vodă cel cumplit!\"
Pe cel țărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sunt trei cete de oșteni,
Turci, tătari și moldoveni.
Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ștefanului!
Iar în câmpul cel turcesc
Mii de săbii zângănesc;
Iar în câmpul tătaresc
Mii de arce săgetesc;
Iar în cel moldovenesc
Doi luceferi strălucesc:
Ștefan-vodă cel frumos
Ș-o copilă, chip duios.
Fata plânge, fata zice:
\"Lasă-mă să fug de-aice,
O! Ștefane, scumpul meu!\"
Domnul zice: \"Nu! nu vreu,
Nu, pre sfântul Dumnezeu!
Că-mi ești dulce la privit
Și mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului\".
\"De-ți sunt dragă, de-s frumoasă
Ia-mă, doamne, ori mă lasă.\"
\"Ba! de-a fi să lupt pe dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
Nici chiar morții nu te las.\"
\"Apoi dar, rămâi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine!\"
Fata zice și s-aruncă
Iute-n Dunărea adâncă!
Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ș-o azvârl din val în val,
Depărtând-o de la mal.
Turcii stau încremeniți,
Moldovenii împietriți
Și tătarii înlemniți.
Stau și ulii în zburare,
Stau și caii-n alergare,
Stă și soarele-n mirare,
Căci deodată ce se vede?
Cine-n valuri se repede?
Domnul Ștefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvârle nebunește
Și înoată voinicește.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Și pe fată mi-o ajunge
Și la piept cu foc o strânge
Și se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.
Poezie întreagă · Clasici
Crima din Șoseaua Ștefan cel Mare
ieșisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele
mușcat de păienjenii galbeni stelari
era toată bolta stea langa stea
și stanioluri, cioburi, celuloide și peruzea
zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada
încat nu mai puteai să mai știi care sunt stelele și care e strada.
la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,
microbi transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
se ștampilau pe fețele costoboce, cumane și vizigote,
fete fantastice de pietoni.
era întuneric plombat cu neon.
eram azuriu, amețit.
- pardon, nu știți cât e ceasul? vă rog frumos!
în jur, pustiu, case și garduri.
palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri și ceasuri.
neliniști, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci.
cine putea să întrebe?
cine mi-a pus drugi de gheață pe ochi? tu ești, bebe?
tu ești mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,
nu știu unde este strada crizantemelor.
mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in țeastă
dar mă luase de braț domnișoara nevastă
și mă freca de negri prin fața la Hotel Dorobanți
sub stele, sub jade, ametisturi și brilianți.
și brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa
care ne iubea cu gura tăioasă.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subțire
pe când aerul se trăgea în eprubete și în clistire
și globuri de barbați se spărgeau de colțuri de stea.
am dus-o în camera mea
am pus caseta cu Bob Dylan. și deodată, cu hainele în ruine,
mă răsturnă cu o mână în beregată
pe somieră și pe perna rombată,
rozându-mă, dumicându-mă cu mașina de scris,
purtându-mă călare prin realitate, halucinație, vis,
prin adevarat! și prin nu se poate!
prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg lângă fulg,
țicnit-o,
dragoste...
pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla
și motanul în labe de sticla
văzură prin roșia pâclă
și mai târziu raportară:
- era un fel de femeie, ieșind din lift și din scară,
părea că leșina, că suspină, că plânge
dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheață roșii de sânge
și lăsa un lac de sânge și urme din cizmuliță
- și, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant...
- a ieșit translucidă în înstelarea de diamant.
am urmarit-o. a luat-o prin Piața Romană.
apoi în sus pe lângă fodul plastic și scala
pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
pe lângă vărgatele troleibuze
- dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze
și când zâmbea, se cangrena strada...
- și brusc zăpada începuse să ningă
peste cornișe, pe burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunându-se în straturi scântâietoare
pe toți atomii de sub stelele rotitoare.
- în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu fața la zid,
căci prea impudica și luminoasă era Moartea.
Poezie întreagă · Clasici
Visul lui Ștefan cel Mare
Seara răspândește umbrele-i ușoare.
Și melancolia trece gânditoare.
Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oștire;
Þara-i întristată ca a lui gândire!
Pe un colț de piatră șade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.
Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,
Negre și bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;
Cad ca două raze, dulci și călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.
- \"Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuși el suspină și s-a îndoit?
Înțeleg fricosul ce ascuns lovește,
Robul ce sărută jugul ce-l strivește;
Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat!
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ți-e lăsată!
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare țar-a ta va fi!\"
Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.
Ștefan se deșteaptă, șterge fața sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;
Iar la focul lunii, când mi se deșteaptă,
Vede-a lui oștire care îl așteaptă.
Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopții le vorbește lor:
- \"Fraților de arme, fala romănească!
Dacă o să piară țara părintească,
Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,
Cel puțin atuncea piară vitejește
Remușcând toiagul care îl lovește,
Ca un ager șarpe ce lovit și-nvins,
Caută să muște cel ce l-a atins!
Astfel e românul, și-n a lui cădere
Cine îl rănește, după dânsul piere!
Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!\"
Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;
Stelele de aur mai cu foc lucesc
Și-n adâncul nopții văile mugesc:
- \"Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!\"
Poezie întreagă · Clasici
Ștefan la moarte
Ștefan, domnul țării, pe cei mai mari unește
La Suceava veche și-astfel le vorbește:
- \"Fiul meu cel june! Voi, români doriți!
Moartea mă culege dintr-ai mei iubiți.
Dorul pentru viață nu mă-ntristă foarte;
Omul chiar când naște face-un pas spre moarte.
Viața-i ca fantasma cu chipul plăpând
Ce prin nopți s-arată și se stinge blând.
Omu-i ca un vierme ce-n țărână pare
Un minut vederii și, lucind, dispare.
Dar mă-ntristă foarte norul furtunos
Ce pe cerul țării trece neguros;
Soliman ce mâine poate se prepară
A lovi cu moarte draga noastră țară.
Ungurul cel falnic se supune lui.
În poloni credință nu mai poți să pui.
Un pilot cu minte prin furtuna tare
Nu desface toate pânzele ce are.
Astfel pân’ ce fieru-i nou să-l încercăm,
Cu temeiuri bune țara să-nchinăm.
Iar de-ar vrea să surpe legi și dalbe date,
Să muriți cu toții pentru libertate!
Nimeni nu e în lume mai disprețuit
Ca cel rob ce poartă jugul mulțumit,
Nimic nu ne-nsuflă hulă ca poporul
Ce dorește viața cu robia, dorul!
E mai demn, mai nobil, oameni și pământ
Fața lor să-și schimbe sub un dalb mormânt,
Decât în robie neamul să trăiască
Și de-a lui rușine lumea să roșească!\"
O strofă · Clasici
Ştefan cel Mare
Pe Ştefan cel Mare şi Sfânt
Cânta-voi cu drag mereu.
El este şi fi-vă oricând
Icoana neamului meu.
Poezie întreagă · Clasici
La poarta lui Ștefan-Vodă Boierii s-au strâns la vorbă...
La poarta lui Ștefan-Vodă
boierii s-au strâns la vorbă.
Și vorbesc de-o ieslă lină
înflorind ca o grădină,
și de steaua care sta
lângă Maica-Precista.
La poarta lui Ștefan-Vodă
boierii s-au strâns la vorbă.
Și urează și colindă
cu voroave de oglindă.
Iar colindele lor toate
au obraji de flori curate,
au obraji împărătești,
cum au fețele cerești...
Și-s colindele: inele,
numai zâmbet, parcă-n ele
Și-a muiat Domnul Hristos
inelarul luminos
și călcâiul Lui bălai
ca un nufăr smuls din rai.
La poarta lui Ștefan-Vodă
boierii s-au strâns la vorbă.
Vin colindele domoale
la geamul Măriei-Sale
și cu fulgi de zbor rotund
în iatac domnesc pătrund.
Vodă într-o mână prinde
porumbeii din colinde
și-i așează liniștit,
pe umărul daurit,
pe umărul Lui sfințit...
Poeți născuți pe 27 decembrie
Emil Giurgiuca
n. 1906
Înălțimi
În aerul ca apa de munte
Cicoarea ochiul și-l va deschide
Și sufletu-nflorit în larguri mii de
Guri de argint va ridica spre a zilei frunte.
Tânăr în turnul muntelui să mă recapăt,
Puternic să mă simt de mândre gânduri,
Să se dezghioace de pe boltă steaua lacăt
Tudor Vianu
n. 1897
Palinur
„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”
Și ei plecat-au; iar spre largul mării
Albastra noapte prinse să coboare,
Sirenele chemau din țărmul zării
Spre-a fundurilor magică splendoare.
Antonio Cisneros
n. 1942
A Cristo en el Matadero
Cuando hablaste
del amor y repartías
las paz y los pescados,
se acercaban para amarte, Señor
amable y sabio.
Un buen día, aburridos