12 iulie

Totdeauna

TOTDEAUNA Eu n-am fost gelos Niciodată! Vino cu un bărbat pe umeri! Vino cu o sută de bărbați în plete, Vino cu o mie de bărbați între glezne și sâni!

I. Vântul de la răsărit

Sunt vântul de la răsărit, toată noaptea n-am dormit... am suflat, și am cântat, toată noaptea am umblat, scoicile la rând le-am luat și-n palate le-am schimbat. Stele am legănat în ele și-am făcut nopții mărgele. Nisipul plajelor fierbinți, mângâietor, l-am desenat cu-al meu picior. Un sărut eu am primit de la luna argintie, care de copil mă știe...

Pustnic

Contemplu: in noapte sta crucea de lemn cu urme de cuie si cui de indemn la stavile boltii fugare, spre care, cu mistice brate de pom, creste un om. El singur, sa cinte in aripi de ruga avintul si zarea si cerul de miine, cind trupul placerii va zace, zvirluga

Cocoșul și perla

Incendiu, uriașă roză pe-o coadă-nfoiată de păun. *** Fructe mari atârnând într-un pom pipernicit, prea mari ca să le poată ține. Un palat într-un vârf de stâncă pe o fărâmă de insulă. O artă într-o națiune prea pură pentru ea.

I. IL VENTO DEL LEVANTE

I.VÂNTUL DE LA RÃSÃRIT Sunt vântul de la răsărit, toată noaptea n-am dormit... am suflat, și am cântat, toată noaptea am umblat, scoicile la rând le-am luat și-n palate le-am schimbat. Stele am legănat în ele și-am făcut nopții mărgele. Nisipul plajelor fierbinți, mângâietor, l-am desenat cu-al meu picior.

Dăruind vei dobândi

Orb, neghiob și strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuși atât de stupid și de neștiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar și păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput și de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învățătura creștină – că ni se cere să dăm din puținul nostru. Ba am și mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncați de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Lc. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuția noastră. A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1988) pentru a înțelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Și anume: să dăm ceea ce nu avem. Orb, neghiob și strâmt la minte ce am fost. Și ferecat în chingile bunului simț celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos – Dumnezeul care a primit să Se întrupeze și să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit și mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puținul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acțiuni atât de simple, de aparținătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeți? Sunt imposibilul care vă privește. Hristos, așadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul – să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturisește starețului: să știți, Părinte, că nu am nici credință nici lumină nici esență nici curaj nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puțin; nimic nu am. Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu așa însă. Ci starețul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia din dreapta. Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu. “Trebuie să-l ajuți cu ceea ce nu ai.”