Fir de cântec de noroc, năpârstoc de busuioc, ghiocel de funigel cu azururile'n el... A venit la noi aici, ca o poznă de pitici, iar de-atunci măicuța-i cântă, o descântă, se frământă, pieptărașe moi îi coase și-o adoarme'n chiparoase. Și, uitându-și de nevoi, stă tăticu'ntre pisoi, între „poze” și căței cu păpușile'n bordei, și se laudă de zor, cântător, surâzător, că fetița lui, crăiță, romaniță, luminiță, fata lui cât un cercel a făcut pipi pe el!
Luminița noastră are soare-n zâmbet, tămâioare și-n privire mărțișoare. Stânjenei și porumbei viața ei, și râsul ei brebenei, clopoței. Pași golași de toporași, vorbe mici cu licurici, rândunici și tufănici. Ce grădină ne-a trimis cel mai alb mănunchi de vis? Ce luceafăr clar de rouă ne-a dat nouă raza-i nouă? Ce seraf de borangic a pierdut un cântec mic, când zbura argint și harpă peste casa noastră stearpă?
Privești de pe poteca ce urcă-n deal la noi, Din zbor întâia barză cum cade pe zăvoi. Vezi trenul care intră încet de tot în gară, Și omul care sapă, și plugul care ară. A nins cu nea de floare de prunii din livezi Și munții de la Rucăr cu iarna lor îi vezi. Auzi pe sub podgorii un câine care latră. Te simți legat de toate - nu poți urni o piatră. Aceste lucruri simple ce veșnice îți sunt ! Ce sfântă bucurie descoperi în pământ. Ce limpede te cheamă un cuc : o dată, două - De fiecare dată ți-e inima mai nouă. De fiecare dată mai trainic te unești Cu farmecul acestor priveliști câmpenești. În gară, trenul a început să miște. Toți pomii, ninși, pe dealuri îi flutură batiste. Gâlgâitor, din iarbă un șipot s-a trezit. În tine și prin ramuri e cerul limpezit. Ce râsete, ce chiot pe drumurile viei - Pe unde-au mers părinții îți duci și tu copiii. O nouă viață astăzi de viață veche legi, Dau muguri pretutindeni din veștedele crengi. Cu apa ei lumina ți-a botezat câmpia. Ce pace e pe omul în alb ce sapă via, Pe barza ce se duce pe Argeș tot în sus, Pe-adâncul rost al vieții la care te-ai supus.
Ghiocelul prin zăpadă , Scoate capul ca să vadă Mărțișor pudrat de stele Ce albesc tâmplele mele Și privind în urma mea , Urma pașilor pe nea , Văd toți anii tinereții
Ti-ai prins martisorul de brau si ai sters cu o miscare tot ceea ce eu nu puteam recunoaste, casa cu tavan inalt, razboiul de tesut, patul din lemn de corn lustruit. Ai innodat martisorul pe solduri, si ai patruns cu mers leganat in imensitatea padurilor de cenusa
Langa tine creste culoarea , cea din care versul lacrimeaza fericire si care o simt noptile radiind flori Canta miresmele deasupra cand vibrezi spre mine ingeri si ma simt cerut in casatorie de catre farmecul timpului
Sunt purpură ce aleargă pe poteci de zăpadă în spirale subțiri ce fac dragoste parcă... Ca un lait motiv, undeva pe drum, un coșar așteaptă
Pe sâni in ros\'-alb zambesc primavaratec martisoarele.
Meditand la ea, de zor, O eleva, pe nestiute, Il facu c-un martisor De trei chile patru sute...
Două inimioare - Din raze de soare. Al iubirii steag - Pentru omul drag.
Pentru omul drag - Talismanul iubirii. Lângă inimă.
de inimă ți-am prins un coșar și doi trifoi în alb și roșu
Amintire posibilă
Jură că am mai fost și încă Pe un alt tărâm - femeie, bărbat, Până n-or începe să plângă Îngerii pe care i-am lepădat. Jură că ne-am iubit pe o rară Piatra care cădea luminând, Și tu erai mai târzie c-o vară
Cârjele și mărul
Nu mai sunt pur: dau dracului cârjele versurilor în care m-au sprijinit oglinzile din ochii femeii nu-s duioșii în cartea mea, oprește-te fetițo: nici aripi să sărim peste băltoacă nu mi-au crescut nici măselele cariate nici să umple cu pământ nu poate poezia- nici iarba n-o înverzește și nu poate naște în locul iepei
Povestea unui om leneș
Cică era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. Și satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. Și așa se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitoriu, și hai cu dânsul la locul de spânzurătoare. Așa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi țărani, zicând: - Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute. - Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre țărani – să ierte cinstită fața dumnevoastră, dar aista e un leneș care nu credem să mai fi având păreche pe lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să curățim satul de-un trândav. - Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceți-l la moșie la mine; iacătă curtea pe costișa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia așa pentru împrejurări grele, Doamne ferește! A mânca la posmagi și a trăi și el pe lângă casa mea, că doar știu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucățică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alții. - I-auzi, măi leneșule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteț, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car și mulțămește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și-ai dat peste belșug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ți dăm sopon și frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îți dă adăpost și posmagi; să tot trăiești, să nu mai mori! Să-și puie cineva obrazul pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i și asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara și caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. - Da muieți-s posmagii? zise atunci leneșul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
Lost in the Stars
Before Lord God made the sea and the land, He held all the stars in the palm of his hand. And they ran through his fingers like grains of sand, And one little star fell alone. Then the Lord God hunted through the wide night air For the little dark star on the wind down there. And he stated and promised he\'d take special care So it wouldn\'t get lost again.
The Drunken Fisherman
Wallowing in this bloody sty, I cast for fish that pleased my eye (Truly Jehovah\'s bow suspends No pots of gold to weight its ends); Only the blood-mouthed rainbow trout Rose to my bait. They flopped about My canvas creel until the moth Corrupted its unstable cloth.